Archive | Ce-am mai cutrierat RSS feed for this section

Insula cu plaje pentru fiecare (3)

3 Jan

Și de fapt, ultima parte. Nu de alta, dar parcă n-aș insista să transform vacanța în Thassos în mai mult de-o trilogie.

Într-una din zile am pornit în căutarea mult lăudatei plaje de Marmură (Marble Beach). I-am zis Ioanei care sunt coordonatele, Ioana fiind vocea feminină de pe GPS (pentru cei care vor citi textul în 2067). Am avut încredere în discernământul ei și am ajuns la o carieră de marmură, situată într-un vârf de deal, unde câteva utilaje excavau de zor. Am vrut să coborâm din mașină ca să facem câteva fotografii jurnalistice, dar am fost întâmpinați de niște câini nervoși, care aminteau de haitele neprietenoase din București. Așa că am coborât un pic geamul, am făcut o poză care a ieșit blurată și am luat-o din loc. Drumul de întoarcere a fost anevoios – cum ar spune povestea :D. La un moment dat, tot înaintând prin perdeaua de praf, am avut sentimentul că plaja asta nu există. Că-i o altă povestire din mitologia greacă, sau un loc inventat de thassosieni (dacă există termenul) menit să atragă valul de turiști străini. Drept dovadă fiind și faptul că până la cariera de marmură nu întâlnisem decât de o singură mașină – un BMW de România, condus de un tip supărat că-și prăfuia autovehiculul și că Marble Beach-ul era de negăsit. După ce i-am povestit de carieră, a făcut cale întoarsă înjurând Administrația de Drumuri Elene (dacă există așa ceva). Noi însă vroiam să ajungem cu orice preț la destinație, mai ales că văzusem niște vederi impresionante cu acest Marble Beach. Cu marea azurie ca-n documentarele despre plaje exotice. Într-un final, după ce am încercat un alt traseu, la fel de prăfuit și cu un drum la fel de neasfaltat –

spre Marble Beach

am ajuns la plaja din vederi. Sinceră să fiu, mă așteptam la o plajă ceva mai spectaculoasă, sau măcar ceva mai impunătoare. Este adevărat că-i construită artificial, însă ăsta nu-i un lucru neapărat rău – cel puțin pentru cineva care a văzut cele mai multe plaje care-ți taie respirația pe Discovery. Consider totuși că a meritat să includem locul în lista cu obiectivele turistice din Thassos, dar țin să-i dau dreptate cetățeanului din BMW: drumul până acolo putea fi ceva mai bun. Iată câteva poze de la fața locului:

șezlonguri în așteptarea turiștilor

motiv pentru relaxare

mai trebuie să zic ceva? :)

Când am ajuns noi, m-a mirat că erau atât de puțini turiști, însă locul s-a umplut în câteva zeci de minute. Întrucât majoritatea turiștilor erau bulgari și români, în difuzoare l-am auzit și pe Smiley și pe Connect-R cu Vara nu dorm care a fost un mare hit în 2012, dar și câteva șlagăre bulgărești pe care nu le-am prea priceput.

În Thassos a fost frumos, am văzut și am înotat în multe dintre apele care înconjoară insula (toate aparținând, evident, Mării Egee). Mi-au plăcut aproape toate plajele pe care am călcat – cele mai multe erau foarte îngrijite și te făceau să-ți dorești o casă înfiptă acolo, direct în nisipul sau pietrele de pe țărm. O casă cu multe pisici – animalele care par să fi populat primele insula, cu vedere la răsărit sau la apus, și cu câțiva măslini bătrâni în curte.

Marble Beach

Paradise Beach

un Beach oarecare

Golden Beach, inima și tortul!

Miaaaauncare!

Insula cu plaje pentru fiecare (2)

21 Nov

În Thassos m-aș întoarce chair mâine dacă ar fi cu putință. Mă rog, posibilul depinde de fiecare dintre noi, nu-i neapărat o condiție. Așa că m-aș întoarce imediat. Numai faptul că am văzut insula în septembrie și abia acum am reușit să-mi așez gândurile pe blog demonstrează că am multe de spus.

La capitolul cazare zic eu că am tras lozul câștigător. După câteva zile de căutări pe net am decis să ne stabilim în Skala Panagia – pe o plajă certificată blue flag – Golden Beach, situată aproape de Limenas (unde ne-a lăsat feribotul), într-o localitate cu suficient asfalt pentru 2 biciclete, într-o vilă cu vedere la mare și la munte.

Skala Panagia se află în partea estică a insulei. Plaja de pe partea vestică e străbătută în special de câmpie, însă marele plus îl reprezintă posibilitatea de a savura un cocktail (ori o bere Mythos), de ce nu, la apus.

Fix după ce dădusem avansul pentru cazare o prietenă m-a avertizat că Panagia e plină de români. Ca și cum asta era ceva rău. Când merg în vacanță în altă țară nu am pretenția să fiu singura româncă de acolo. Mai ales dacă-i vorba de spațiul UE. Una peste alta, în Panagia am întâlnit și români, și bulgari, și moldoveni, și nemți, și francezi, și chiar pe Paula Seling care-și plimba câinele prin stațiune. 🙂

În Thassos mi-a plăcut că majoritatea vilelor arătau altfel – acolo oamenii nu se întrec în plagiat arhitectural. Te uiți la o casă și vezi că-i diferită, că vrea să se contopească în peisaj, că spune o poveste. Evident, erau și elemente perturbatoare vizual, dar puține la număr.

Mâncarea e un alt capitol care merită toată atenția turistului din mine. Prima oară când am vizitat Grecia, într-un press trip la o bancă de celule stem din Atena, m-am îndrăgostit de o banală salată grecească și un sos tzatziki. Din păcate, la momentul respectiv nu am avut inspirația să-mi notez toate gustările de pe masă, sau măcar numele restaurantului și dacă aș reveni în Atena mi-ar fi imposibil să dau de acel loc. Țin minte fețele de masă albe, îmi amintesc de o terasă, știu că era în portul Pireu – și cam atât.

Ei bine, în Panagia (unde am luat masa cel mai des) m-am îndrăgostit numai într-o seară. Şi pentru că n-am învăţat până la capăt din greşeala comisă la Atena, nu mi-am notat nici de această dată numele restaurantului. Dar am un reper ceva mai exact: restaurantul este situat vizavi de campingul Golden Beach şi e mai tot timpul plin cu turişti. Și am încrederea că-l voi recunoaște chiar de-o fi să revin peste 10 ani. Noi am ajuns acolo pe principiul: unde-s mulți oameni sigur este mâncare bună. Și n-am regretat. Pe lângă mâncarea bună am avut și sentimentul că suntem… în vizită. Ca multe alte taverne din Thassos, afacerea este una de familie. Tatăl îţi cere comanda, mama aduce mâncarea, fiul debarasează. La final, am avut surpriza să primim din partea casei un platou cu patru prăjituri mari și bune de ți se topeau în gură.

De fapt e un lucru comun pentru greci să-și trateze clienții cu un Ouzo, un desert sau o apă plată gratis. Cum ar fi să adopte și românii obiceiuri similare de fidelizare a clienților? Unii patroni fac schimbări în acest sens. De 8 martie de exemplu, când am mers din nou cu prietenele la Manuc Cafe am primit câte un mărțișor de la un chelner foarte simpatic care ne număra din jumătate în jumătate de oră să se asigure că nu a mai apărut vreo doamnă ce suspina după puțină atenție. Tot atunci am dat și cel mai mare bacșiș E V E R, pentru briza de energie pozitivă și pentru două fire de ață primite în dar.

Scrisoare din vacanța de primăvară

10 Mar

Pentru că de când a murit Prevention-ul mă simt ca într-un fel de vacanță de pe vremea școlii, am hotărât că trebuie să mă bucur de toate oportunitățile și ușile care mi se deschid în cale. Dar ca să ai o cale trebuie să găsești un drum. Iar când găsești un drum trebuie să ai pașaportul pregătit și să te aventurezi peste măsură. Sau, în cazul meu, peste Prut – acasă la ai mei.

Așa se face că de câteva zile sunt în Moldova și nu a trecut o zi fără să fac vreo activitate demnă de menționat pe blog. Joi seară am luat o cină târzie la unul dintre restaurantele La Plăcinte. Vineri mi-am permis o dezlegare rapidă și scurtă la o feliuță de coraslă – țin post, după cum am anunțat pe la începutul săptămânii -, iar pe seară am fost la teatrul Mihai Eminescu. Am văzut Amorul dănțuie și feste joacă (de W. Shakespeare) și am reținut morala piesei care spune că femeia trebuie să asculte de bărbatul ei, să i se supună, să-i zică umilă “stăpâne”, să fie la dispoziția lui 24/24 de ore și să nu mănânce și să nu doarmă dacă el asta îi cere. Hm… Dar am și râs mult (câteodată cu lacrimi) datorită unei fete din public care râdea precipitat și cu poftă, de ziceai că era plătită să mă distreze fix pe mine.

Ieri mi-am început ziua cu un curs de Gimnastică a Articulațiilor la care trebuie să recunosc că m-am distrat teribil. În primul rând, pentru că profa și cele 9-10 participante (mai puțin mama, mătușa și verișoara mea) erau rusoaice. Ca să înțelegeți în ce situație delicată mă aflam, în rarele ocazii când sunt nevoită să discut în limba rusă îmi place să dau răspunsuri scurte (preferabil un DA sau un NU anemic) și evit să dezvolt subiectul ca nu cumva să trebuiască să zic mai multe. Iar motivul e simplu: sunt mai degrabă o ascultătoare decât o vorbitoare de limbă rusă. De exemplu, ieri dimineață când stăteam întinsă pe podea (la cursul de gimnastică) și trebuia să-mi imaginez cum 2 bile de aur se plimbau prin corp și încălzeau fiecare organ, atunci când nu înțelegeam anumite cuvinte îmi imaginam că bilele se relaxau pe unde apucau. Dar mi-a plăcut că pe durata cursului s-au spus bancuri, am simțit voia bună și transferul de energie pozitivă, am dansat cu ochii închiși, am spus cu voce tare ce iubesc pe lumea asta, am făcut stretching, am respirat corect și mi-am amintit cât de important e să zâmbesc mai des și să mă iubesc mai mult. Ah, și am mai învățat că pot să-mi mențin echilibrul dacă stau într-un picior în timp ce altcineva numără până la 30 (că deocamdată n-aș putea să mă concentrez să le fac pe amândouă deodată).

Tot ieri mi-am organizat dezlegare la smântână din aia grasă și bună, o altă felie de coraslă și o ciocolată Meteorit (despre care nu știu sigur dacă e de post sau nu). Seara am înotat în Bazinul Universității Sportive (care e sub cerul liber, apropo) alături de un grup de înotători ocazionali ca mine și câțiva avansați, care m-au făcut să mă gândesc că mi-ar prinde bine să stăpânesc o tehnică de înot. La momentul de față mă pot lăuda cu un fâlfâit discret din mâini și din picioare care mă menține de fapt la suprafață. Și chiar dacă am împărțit aceeași apă cu clor, de data asta nu am reușit să “fur” mare lucru din trucurile tinerelor talente în ale înotului din cauză că apa era un pic cam rece, iar când apa e rece brusc nu mă mai interesează aspectul tehnicii de înot. Așa că după ceva timp în care m-am bălăcit pe culoarul începătorilor, am alergat ca aprinsă în saună. Răsfățul de la bazin a culminat cu un scrub bio realizat de tanti Ana – o bucurie pentru piele. Cât de curând revin cu rețeta :).

Vârful Omu

1 Nov

Deşi nu este încărcat cu semnificaţii religioase recunoscute lumii întregi, când te afli în capul celor 2.505 de metri pe verticală, vrei nu vrei, simţi că eşti mai aproape de Dumnezeu. Mai ales că sentimentul pe care îl trăieşti odată ajuns acolo este de-a dreptul înălţător.

Liniştea (nicidecum asurzitoare) de la graniţa dintre cer şi pământ te ţine în braţe şi parcă nu vrea să-ţi dea drumul. Vântul te leagănă şi-ţi cântă suav în ureche. Brusc, îţi dai seama că trăieşti şi ştii că poţi să faci orice vrei tu. De exemplu, să cobori şi să urci alte 4-5 ore ca să ajungi în vârful muntelui de vizavi doar pentru a vedea din alt unghi panorama spectaculoasă care ţi se aşază la picioare. Sau să te ridici pe vârful degetelor şi să arunci un ochi peste întreg lanţul Carpatic ca să numeri turmele de oi ce îmbracă dealurile şi cabanele crescute la întâmplare.

Apoi, poţi să întinzi pur şi simplu mâinele şi, cu ochii închişi, să simţi cum zbori – chiar dacă picioarele nu ţi se dezlipesc de pământ. Să asculţi liniştea şi să transmiţi mesaje în tăcere lui Dumnezeu, celor dragi, celui de lângă tine. Frumoase sunt şi mesele luate la înălţime. Cumva seamănă cu cele de pe câmp, când roşiile sunt mai dulci, brânza mai pufoasă şi apa mult mai răcoritoare.

Dar cea mai frumoasă este experienţa. Drumul pe care îl parcurgi până sus în linişte, departe de grămezi de oameni străini ţie pentru că cei pe care îi întâlneşti pe traseu devin pe loc prieteni. Le zâmbeşti, îi saluţi, îi întrebi de unde vin, dacă mai e mult până sus, îi rogi să-ţi facă o poză în timp ce te sprijini de o piatră veche de când lumea. Şi timpul stă în loc…

Weekendul cu final fericit

27 Jul

This slideshow requires JavaScript.

Weekendul trecut (despre care am promis că povestesc de la locul faptei, dar după cum observaţi mi-a luat ceva timp să descarc pozele şi să scriu 2 vorbe), ei bine… a fost nesperat de frumos.

Am admirat un răsărit cald şi luminos, am alergat pe malul mării (vreo jumătate de oră!) şi m-a bucurat nespus compania altor câţiva împătimiţi ai joggingului, am mâncat peştişori pe plajă (don’t worry, am aruncat mizeria unde trebuie), am văzut cum se face cafeaua pe nisip, era să adorm în soare, mi-am văzut nepoţelul – copilul cu cel mai frumos zâmbet din Constanţa, am făcut poze cu răsăritele, apoi am mâncat din ele :)!

Iar duminică, la întoarcere, am luat-o spre Călăraşi şi am trecut Dunărea, ghiciţi cum! Ta da! Cu bacul. Dar până acolo am oprit în Adamclisi, unde am admirat Tropaeum Traiani. Apoi am vizitat mănăstirea şi peştera Sfântului Andrei. Las imaginile să vorbească – doar fiecare dintre ele face cât 1.000 de cuvinte, nu-i aşa?

Weekendul trecut am fost pentru prima oară în Vamă

15 Jun

Voi lăsa la o parte nemulţumirile legate de acest loc – în general, acestea se rezumă la faptul că s-au construit prea multe vile pe acolo şi majoritatea la o calitate îndoielnică, iar preţurile sunt destul de piperate pentru condiţiile oferite (în această categorie intră şi terasele unde se poate mânca). Mi-au plăcut în schimb cluburile cu „ieşire“ la plajă (chiar dacă tinerii se uşurau în voie direct în mare), muzica (mai ales când au dansat alţii 🙂 în ploaie pe Singing in the rain), atmosfera tinerească. Mi-a plăcut că eram o tânără printre tineri care îşi trăiau pur şi simplu viaţa, respirau în voie şi îşi cheltuiau ultimii bani pe mâncare şi băutură prea scumpe. Iar ultimii 3 lei cu care mi-au cumpărat un suberek înainte să plec spre casă au fost, fără îndoială, banii pe care i-am învestit cel mai bine în ultimele luni.

Tramvaiul 25

14 Apr

În fiecare zi — acelaşi traseu, oameni diferiţi. Oameni diferiţi, gânduri şi comportamente pe măsură. Săptămâna trecută eram în tramvai. Nimerisem la o oră nu prea potrivită (era aproape şase), când mijloacele de transport în comun sunt ticsite cu salariaţi, pensionari şi studenţi ca mine, care nu-şi găsesc altceva mai important de făcut la acea oră. Îmi găsisem un loc bun, lângă uşă, unde mai ai norocul să te bucuri de o gură de aer poluat, dar binevenit în toată agitaţia aia.

La o staţie, coboară trei şi urcă (se împing de fapt) şase. Printre ei, un bărbat care îşi face loc pe lângă mine. Nici nu se închid bine uşile, că începe să comenteze: “Fir-a dracului de muiere. Aşa se merge? Hristosu mă-tii cât te-am aşteptat să vii în staţie, şi acum mergi ca o muiere, muiere ce eşti tu!” Nu zic nimic, altădată aş fi acţionat cumva. Acum, era prea mică distanţa dintre noi doi, iar limbajul lui prea “îndrăzneţ” ca să îndrăznesc să mai fac vreo remarcă. Omul continuă “Morţii mă-tii, aşa se circulă?”. Dacă tramvaiul nu era condus de o femeie, nu aş fi avut curajul să fac ceva. Aşadar, mă asigur că cetăţeanul se uită în direcţia mea, şi îmi dau ochii peste cap, în speranţa că va înţelege mesajul pe care i-l transmit. Evident, eram deranjată de vocabularul lui. Mai ales că suntem în postul Paştelui când oamenii ar trebui să cugete mai mult şi să vorbească mult mai puţin şi mai cu frică de Dumnezeu.

Barbatul însă, mai are ceva de adăugat “Hristosul mă-tii, mergi de te rupi!” M-am resemnat. În fond, fiecare să facă ce vrea, şi să vorbească după plac.

Trecem pe lângă o biserică. În tramvai – lume multă, abia dacă ai loc sa-ţi întorci capul într-o parte. Toţi privesc “prin biserică”. Un singur om îşi scoate şapca şi îşi face cruce.