Insula cu plaje pentru fiecare (3)

Și de fapt, ultima parte. Nu de alta, dar parcă n-aș insista să transform vacanța în Thassos în mai mult de-o trilogie.

Într-una din zile am pornit în căutarea mult lăudatei plaje de Marmură (Marble Beach). I-am zis Ioanei care sunt coordonatele, Ioana fiind vocea feminină de pe GPS (pentru cei care vor citi textul în 2067). Am avut încredere în discernământul ei și am ajuns la o carieră de marmură, situată într-un vârf de deal, unde câteva utilaje excavau de zor. Am vrut să coborâm din mașină ca să facem câteva fotografii jurnalistice, dar am fost întâmpinați de niște câini nervoși, care aminteau de haitele neprietenoase din București. Așa că am coborât un pic geamul, am făcut o poză care a ieșit blurată și am luat-o din loc. Drumul de întoarcere a fost anevoios – cum ar spune povestea :D. La un moment dat, tot înaintând prin perdeaua de praf, am avut sentimentul că plaja asta nu există. Că-i o altă povestire din mitologia greacă, sau un loc inventat de thassosieni (dacă există termenul) menit să atragă valul de turiști străini. Drept dovadă fiind și faptul că până la cariera de marmură nu întâlnisem decât de o singură mașină – un BMW de România, condus de un tip supărat că-și prăfuia autovehiculul și că Marble Beach-ul era de negăsit. După ce i-am povestit de carieră, a făcut cale întoarsă înjurând Administrația de Drumuri Elene (dacă există așa ceva). Noi însă vroiam să ajungem cu orice preț la destinație, mai ales că văzusem niște vederi impresionante cu acest Marble Beach. Cu marea azurie ca-n documentarele despre plaje exotice. Într-un final, după ce am încercat un alt traseu, la fel de prăfuit și cu un drum la fel de neasfaltat –

am ajuns la plaja din vederi. Sinceră să fiu, mă așteptam la o plajă ceva mai spectaculoasă, sau măcar ceva mai impunătoare. Este adevărat că-i construită artificial, însă ăsta nu-i un lucru neapărat rău – cel puțin pentru cineva care a văzut cele mai multe plaje care-ți taie respirația pe Discovery. Consider totuși că a meritat să includem locul în lista cu obiectivele turistice din Thassos, dar țin să-i dau dreptate cetățeanului din BMW: drumul până acolo putea fi ceva mai bun. Iată câteva poze de la fața locului:

Când am ajuns noi, m-a mirat că erau atât de puțini turiști, însă locul s-a umplut în câteva zeci de minute. Întrucât majoritatea turiștilor erau bulgari și români, în difuzoare l-am auzit și pe Smiley și pe Connect-R cu Vara nu dorm care a fost un mare hit în 2012, dar și câteva șlagăre bulgărești pe care nu le-am prea priceput.

În Thassos a fost frumos, am văzut și am înotat în multe dintre apele care înconjoară insula (toate aparținând, evident, Mării Egee). Mi-au plăcut aproape toate plajele pe care am călcat – cele mai multe erau foarte îngrijite și te făceau să-ți dorești o casă înfiptă acolo, direct în nisipul sau pietrele de pe țărm. O casă cu multe pisici – animalele care par să fi populat primele insula, cu vedere la răsărit sau la apus, și cu câțiva măslini bătrâni în curte.

Scrisoare din vacanța de primăvară

Pentru că de când a murit Prevention-ul mă simt ca într-un fel de vacanță de pe vremea școlii, am hotărât că trebuie să mă bucur de toate oportunitățile și ușile care mi se deschid în cale. Dar ca să ai o cale trebuie să găsești un drum. Iar când găsești un drum trebuie să ai pașaportul pregătit și să te aventurezi peste măsură. Sau, în cazul meu, peste Prut – acasă la ai mei.

Așa se face că de câteva zile sunt în Moldova și nu a trecut o zi fără să fac vreo activitate demnă de menționat pe blog. Joi seară am luat o cină târzie la unul dintre restaurantele La Plăcinte. Vineri mi-am permis o dezlegare rapidă și scurtă la o feliuță de coraslă – țin post, după cum am anunțat pe la începutul săptămânii -, iar pe seară am fost la teatrul Mihai Eminescu. Am văzut Amorul dănțuie și feste joacă (de W. Shakespeare) și am reținut morala piesei care spune că femeia trebuie să asculte de bărbatul ei, să i se supună, să-i zică umilă “stăpâne”, să fie la dispoziția lui 24/24 de ore și să nu mănânce și să nu doarmă dacă el asta îi cere. Hm… Dar am și râs mult (câteodată cu lacrimi) datorită unei fete din public care râdea precipitat și cu poftă, de ziceai că era plătită să mă distreze fix pe mine.

Ieri mi-am început ziua cu un curs de Gimnastică a Articulațiilor la care trebuie să recunosc că m-am distrat teribil. În primul rând, pentru că profa și cele 9-10 participante (mai puțin mama, mătușa și verișoara mea) erau rusoaice. Ca să înțelegeți în ce situație delicată mă aflam, în rarele ocazii când sunt nevoită să discut în limba rusă îmi place să dau răspunsuri scurte (preferabil un DA sau un NU anemic) și evit să dezvolt subiectul ca nu cumva să trebuiască să zic mai multe. Iar motivul e simplu: sunt mai degrabă o ascultătoare decât o vorbitoare de limbă rusă. De exemplu, ieri dimineață când stăteam întinsă pe podea (la cursul de gimnastică) și trebuia să-mi imaginez cum 2 bile de aur se plimbau prin corp și încălzeau fiecare organ, atunci când nu înțelegeam anumite cuvinte îmi imaginam că bilele se relaxau pe unde apucau. Dar mi-a plăcut că pe durata cursului s-au spus bancuri, am simțit voia bună și transferul de energie pozitivă, am dansat cu ochii închiși, am spus cu voce tare ce iubesc pe lumea asta, am făcut stretching, am respirat corect și mi-am amintit cât de important e să zâmbesc mai des și să mă iubesc mai mult. Ah, și am mai învățat că pot să-mi mențin echilibrul dacă stau într-un picior în timp ce altcineva numără până la 30 (că deocamdată n-aș putea să mă concentrez să le fac pe amândouă deodată).

Tot ieri mi-am organizat dezlegare la smântână din aia grasă și bună, o altă felie de coraslă și o ciocolată Meteorit (despre care nu știu sigur dacă e de post sau nu). Seara am înotat în Bazinul Universității Sportive (care e sub cerul liber, apropo) alături de un grup de înotători ocazionali ca mine și câțiva avansați, care m-au făcut să mă gândesc că mi-ar prinde bine să stăpânesc o tehnică de înot. La momentul de față mă pot lăuda cu un fâlfâit discret din mâini și din picioare care mă menține de fapt la suprafață. Și chiar dacă am împărțit aceeași apă cu clor, de data asta nu am reușit să “fur” mare lucru din trucurile tinerelor talente în ale înotului din cauză că apa era un pic cam rece, iar când apa e rece brusc nu mă mai interesează aspectul tehnicii de înot. Așa că după ceva timp în care m-am bălăcit pe culoarul începătorilor, am alergat ca aprinsă în saună. Răsfățul de la bazin a culminat cu un scrub bio realizat de tanti Ana – o bucurie pentru piele. Cât de curând revin cu rețeta :).

Să vă fie de bine!

Îmi şopteşte în ureche Flori, prietena mea de la Eden Spa, la sfârşitul răsfăţului (numit fără pic de exagerare) – All you need is love. Este vorba despre un voucher pe care l-am primit de ziua mea şi pe care l-am folosit abia sâmbătă. Dar a meritat aşteptarea! Şi să nu-mi spuneţi că după un masaj ca la carte nu pot să consider că maseuza îmi este prietenă (pentru că sigur nu mi-e duşman). Pe scurt – am avut parte de atingeri dumnezeieşti care pot să binedispună pe oricine.

Dar să încep povestea pe care o voi copia direct dintr-o notiţă de pe telefon – scrisă la doar câteva minute după ce am călcat din Paradisul Relaxării în Paradisul Urban.

„Tocmai am fost pentru prima oară la un SPA. Şi nu oriunde, ci în paradisul relaxării. Îmi simt pielea ireal de catifelată şi mă abţin cu greu să nu-mi mângâi/adulmec/sărut braţele, mâinile, degetele. Dar îmi amintesc la timp că sunt în metrou. Şi plutesc! Cred… Ba nu, sunt sigură că trăiesc o stare de euforie la care până acum nici nu am îndrăznit să visez măcar. Sunt fericită, zâmbesc, îmi imaginez că arăt ca o perdea elegantă, croită din cea mai scumpă catifea.

Brusc, îmi dau seama că mi-e frică. Mă gândesc cu oroare la clipa când voi călca din nou sub duş. Trebuie să găsesc o modalitate prin care, cumva printr-o mare minune, să nu spăl dintr-o dată untul, zmeura şi toaaaaate aromele care acum îmi hrănesc şi îmi răsfaţă fiecare milimetru din piele.

Închid ochii pentru câteva secunde şi iar e semiîntuneric, iar aud muzică în surdină, iar simt aroma lumânărilor, iar plutesc… Mă trezesc din reverie când trebuie să cobor din tren. Mă ridic de pe scaun şi constat că l-am «îmbălsămat» cu o mostră generoasă de ingrediente-minune. Decid să nu şterg această urmă de fericire care ar putea să bucure alte perechi de picioare însetate de hidratare. Şi, spre uimirea mea, sunt convinsă că am luat o decizie bună.“

IUBESC MASAJUL!!! Îmi place mai ales starea pe care o am după masaj şi, categoric, mai vreau! Vă zic eu, asemenea cadouri nu se uită. 🙂

Daniela, you are the best! :*

Din nou… despre Bon Jovi

Pe cei de la Bon Jovi i-am văzut fără să vreau. Să nu înţelegeţi că am fost dusă cu forţa la acest concert, doar că nu ţineam musai să fiu acolo. Asta acum câteva luni. Întâmplarea a făcut că i-am oferit iubitului meu un bilet de ziua lui şi, ca să nu-l las să se bucure de unul singur, am luat unul şi pentru mine. Şi din aprilie până în iulie mi-au trecut prin minte diverse scenarii apropo de felul în care urma să-mi petrec timpul la concert. Printre altele, mi-am pus în plan să am la mine Ipod-ul şi m-am gândit că în timp ce Jon va cânta din toţi rărunchii – eu îi voi asculta, în căşti, pe cei de la U2. Nebunie curată…

Dar stelele s-au aliniat altfel. Pe 10 iulie, înainte să ajung în Piaţa Constituţiei, am simţit dorinţă împletită cu nerăbdare după ce am văzut la ştiri cum cei de la Bon Jovi intrau într-un restaurant din Bucureşti şi salutau prieteneşte reporterii. Am avut impresia pentru un moment că se uitau fix la mine (şi nu, nu mă uitam la televizor pentru prima oară 🙂 ). Am citit pe chipurile lor bunătate, am citit că veniseră de ce nu, şi pentru mine. Mi-am imaginat cum mănâncă repede câte o ciorbă de burtă si apoi, se grăbesc să vină să-mi cânte. Pregătirile din Piaţa Constituţiei, zecile (dacă nu chiar sutele) de fani care au aşteptat pe caniculă să prindă locuri de stat în picioare cât mai bune, tânara care a leşinat la numai câteva minute după ce s-a permis accesul fanilor, scena impunătoare aşezată strategic sub ochii Casei Poporului. Atunci mi-am dat seama că sunt printre puţinii (dacă nu singurul) impostori care şi-au luat bilet aşa, ca să fie. Şi abia atunci am simţit că vroiam să ajung în piaţă pentru mine, să respir şi Jon şi Bon şi Jovi, să iau parte la un moment special (dacă nu chiar unic).

Ce a urmat, cu siguranţă aţi aflat deja din alte surse. Personal, m-am îndrăgostit de trupă în momentul în care membrii acesteia au păşit pe scenă. La 20 fix. Repet, la fix. Punctualitatea lor m-a făcut să-i îndrăgesc pe loc. Este cel mai cinstit mod prin care-i poţi arăta fanului că-ţi pasă de el, că-l respecţi şi că apreciezi felul în care-şi organizează timpul. Apoi, i-am simţit pe cei de la Bon Jovi foarte aproape, chiar dacă ne despărţeau zeci de metri distanţă :). Am avut parte şi de o sonorizare aproape impecabilă, iar Jon a fost în formă de zile mari. Şi poate cel mai mult mi-a plăcut mulţimea. Fanii din România, dar şi din alte ţări, s-au bucurat sincer că erau prezenţi la un concert extraordinar, au susţinut formaţia, i-au cântat Happy Birthday lui Richie Sambora (chitaristul formaţiei). În spatele meu două adolescente însoţite de tatăl lor au cântat toată seara melodiile trupei (făcându-i concurenţă lui Jon). A fost superb şi recunosc că mai vreau :)!