Archive | cultURA RSS feed for this section

Azi nu am somn

30 Mar

Acum câteva minute, când m-am uitat la ceas, am constatat că azi e deja mâine. La ora asta ar fi trebuit să fiu în pat, culcată pe spate (aşa adorm de obicei şi mă aştept să stau neclintită toată noaptea), cu ochii închişi şi mintea hoinărind într-o lume paralelă. Dar ceva nu mă lasă să aşez geană peste geană – mi-e frică să nu visez piesa de teatru la care am fost acum câteva ore, să retrăiesc acele clipe… uneori destul de penibile.

Cafeneaua este un spectacol la care se râde”, scrie pe site-ul teatrului Masca. Really? Eu nu i-am prea înţeles umorul. Acum stau şi mă gândesc de ce oare. Poate nu am avut cel mai bun loc (da, am cumpărat ultimele bilete), poate nu am auzit bine glumele, poate nu am făcut suficiente ore de italiană ca să pricep schimbul de replici formulate în această limbă, poate nu merg prea des la teatru şi nu înţeleg mesajul actorilor, sau poate pur şi simplu… spectacolul din această seară nu a răspuns exigenţelor mele (şi a celor 9 persoane cu care am fost + cine ştie câţi alţi oameni din sală).

Da, mi-a plăcut că era un musical, actorii au cântat bine şi au rostit cuvintele clar. Dar am avut impresia că unii dintre ei se străduiau parcă prea mult să fie amuzanţi, se dădeau prea tare şi prea des peste cap (la propriu), prea săreau de colo-colo, prea catapultau căni şi farfurii în unii spectatori. Alţii – Mihai Malaimare (Pantalone) sau Dora Iftode (Ea) – au reuşit să salveze cât de cât piesa prin talentul lor de a comunica publicului emoţiile şi stările personajelor interpretate.

Nu am nimic personal cu teatrul Masca. Prima oară când am fost acolo am văzut Venexia şi am rămas impresionată de decor, culori, vestimentaţie, roluri bine jucate. Atunci mi-am zis că e musai să revin, să-i mai văd. Azi însă, erau momente când mă întrebam: “Este loc şi de mai rău?”. Cu toate acestea, nu mă despart de Teatrul Masca, ba chiar îmi doresc să ne iubim şi să ne dorim măcar o dată pe lună. Şi chiar dacă azi nu am somn, mâine promit să consult cu atenţie lista pieselor din programul viitor. Aşa cum zicea prietenul meu – este bine să ai termene de comparaţie ca să faci diferenţa între un spectacol foarte bun şi celelalte. Iar Cafeneaua face parte (în viziunea mea) din a doua categorie.

Amintiri din balon

18 Jan

Din balonul lui Alifantis.

In urma cu aproape un an, Nicu Alifantis si formatia Zan porneau intr-o noua aventura: 5 saptamani in balon, pentru a sarbatori cei 10 ani de colaborare. Din intamplare, m-am aflat si eu la conferinta de presa in cadrul careia se anuntau cele zece concerte care urmau sa se desfasoare in diverse teatre din Bucuresti. Intalnirea a avut loc intr-un pub de pe la Universitate, si daca tot ma aflam acolo am profitat de sansa de a-i lua un scurt interviu.

Imi amintesc ca eram destul de emotionata, mai ales pentru ca nu eram din partea vreunei publicatii si m-am prezentat in fata cantaretului ca studenta X, in anul III la Facultatea de Jurnalism. M-a intalnit insa un om foarte deschis, care m-a tratat cu multa seriozitate, asa cum se cuvine sa se comporte o vedeta cu un fan 🙂

—   Aveti multi fani in randul tinerilor?

—  Sa stii ca am constatat in ultimii ani ca media de varsta a publicului meu a scazut considerabil si ma bucur foarte mult pentru lucrul asta. Iar faptul ca am multi fani, indiferent daca sunt mai tineri sau mai in varsta, nu poate decat sa ma bucure. Este absolut onorant pentru mine, dar lucrul asta ma si obliga foarte tare. 

—  Este atat de greu sa va mentineti publicul tanar?

—  Da, categoric. Pentru a convinge aceasta noua categorie de public sa vina la concertele mele si sa imi asculte muzica, este nevoie ca spectacolul sa iasa de fiecare data bine. Tinerii sunt foarte atenti la detalii, la decor. Spectacolul trebuie sa capteze. Interesul meu in clipa de fata este sa fie un concert bun, sa se cante bine, sa nu ii dezamagim pe cei care au venit la concert, si astfel sa ii convingem pe cei tineri sa mai vina si altadata.  

—  Apropo de decor. Stagiunea de anul acesta se va desfasura, am inteles, in teatrele din Bucuresti. De ce ati ales scena teatrului?

—  Pentru ca eu ucenicia mi-am facut-o in teatru, am avut mari si indelungate tangente cu teatrul romanesc. Am lucrat foarte multa muzica de teatru, am colaborat cu mai toate teatrele din tara. Sala de teatru imi da sentimentul ca este cea mai confortabila locatie in care eu imi pot face un recital, ma ajuta sa imi exprim toate gandurile muzicale, sa creez acea intimitate intre artist si spectator si repet, e sala in care ma simt cel mai confortabil.  

 —  De ce ati ales cate un teatru pentru fiecare dintre cele 10 concerte si nu unul singur?

—  Pentru ca este posibil ca si fanii mei sa se simta confortabil intr-un anumit teatru, intr-o sala mai mica, sau mai mare. Evreii sunt sigur, vor prefera Teatrul Evreiesc de Stat, si nu Bulandra sau Tandarica. Acum, lasand gluma la o parte, unii prefera sa vada un concert intr-o sala mai mica, mai intima, altii – in sali mai spatioase. Asta tine de gust si de comoditate. 

—  Ok. Decorul ramane acelasi. Veti purta si costumele de la ultima piesa?

—  Nu, nu, nu! Nu mergem pana acolo. Doar cadrul scenografic este acelasi, si atata tot. Dar o sa am in vedere si varianta asta pentru urmatoarea stagiune, sa stii! 

—  Va mai amintiti cum a inceput colaborarea cu cei de la Zan?
—  Sigur. Pe cei 4 Zani, cum obisnuiesc eu sa le spun, i-am cunoscut in urma cu cinci ani la un concert, in Mamaia. Am cantat eu, au cantat ei, am schimbat cateva vorbe. Si ne-am reintalnit in Bucuresti in acelasi an, din nou la un concert, unde am avut ocazia sa ne cunoastem mai bine. Lucrurile au evoluat destul de repede, si in anul urmator am cantat impreuna tot in Mamaia, orasul in care ne vazusem intaia oara. Mi-a venit atunci ideea unei colaborari mai serioase, si iata-ne la aniversarea celor 4 ani Alifantis si Zan.  

—  Si ideea celor 5 saptamani in balon, cui ii apartine? Numele pe care l-ati dat stagiunii din acest an are vreo legatura cu cantecul “5 saptamani in balon”?

—  Ideea le apartine mai mult celor de la Zan, in special lui Sorin, baiatul de la clape. Dar alegerea noastra are legatura si cu cantecul cu acelasi nume. Ne-am gandit ca e mai bine daca oferim un indiciu fanilor prin intermediul acestui nume, pentru ca multi au auzit deja cantecul pe la radio.  

 Am citit zilele acestea despre modul in care va incepeti stagiunea. Zburati cu balonul de la Casa Presei pana la teatrul Casandra. Modalitate originala, dar si riscanta, nu credeti?

— Metoda asta neconventionala de transport pe care am ales-o, este pentru ca am stabilit sa ne intoarcem un pic la esente si la locul de pornire. Asa ne-a venit ideea asta cu un mijloc de transport mai retro. Zburam deasupra capitalei pentru a atrage atentia asupra evenimentului, dar mai ales pentru a le arata fanilor ca ne-a ramas sufletul tanar si plin de romantism. Oricum, nu dureaza mult zborul, asa ca nu aveti de ce sa va ingrijorati. Vom zbura doar pana la Studioul de teatru Cassandra, acolo unde va avea loc primul spectacol.   

O ultima intrebare: o sa cantati live?

– Bineinteles ca da. Consider ca este absolut necesar sa canti live pentru cel care iti admira munca si ti-o respecta. Sa canti live, e ca si cum i-ai face o declaratie de dragoste celui care vine sa te asculte.

Pe valuri reci de sala goala

14 Dec

Am văzut-o ieri pe Zavorancă la OTV, şi era atât de senzaţională ea şi păpuşa Oana (care va fi prezentată în curând fetiţelor nefericite din şi mai nefericita Românie), încât nu mă puteam concentra să scriu şi eu ceva despre filmul Război pe calea undelor, pe care l-am văzut cu nimeni altul decât fenomenalul Mantzy.

Deci, dacă visaţi la o seară plină de romantism, şi asta chiar în inima Bucureştiului, într-o clădire înconjurată de vreo 3-4 cimitire… învăluite aşadar într-o atmosferă de-a dreptul mortuară, atunci City Mall este cea mai bună alegere. De ce romantism? Păi, de aia. Odată ce te-ai hotărât să mergi la cinematograful din mall, şi ai avut şi insipraţia de a vedea un documentar românesc despre Europa Liberă din epoca lui Ceaşcă, atunci – primul lucru pe care trebuie să il faci este să-l întrebi pe ăla de la bilete dacă mai rulează filmul… şi odată ce ai intrat acolo, nu mai contează ce film e, la cât de intim e totul 🙂 Căci cu doar 6 oameni în sală, chiar ţi se pare că ai adus marele ecran acasă.

Filmul. I-am reţinut titlul în engleză, şi pentru a-i afla traducerea a trebuit să dau un search pe google. Ruşine să-mi fie! Documentarul e interesant, şi mi-a plăcut cum a fost gândită legătura dintre cei orbi şi cei care vedeau. Atunci când asculţi radio-ul, vederea nu îţi foloseşte la nimic…

Un film despre puterea cuvântului, dincolo de graniţe. Un film care zic eu, merită văzut, mai ales dacă ai treabă cu jurnalismul.

La kino, da?

23 Nov

Kino, din rusă = film. 

Am fost zilele astea pe la Muzeul Naţional de Artă ca să “prind” din esenţa filmelor de festival. În ziua deschiderii, sau să zic în  seara deschiderii, că s-a întâmplat după ora 19 – am văzut Beowulf.

Şi acolo, în sală, lume bună din lumea blogurilor:  fulleren, mantzy, mincos, mututz, toţi cu ochii pe Angelina Jolie care trebuia să apară în splendida-i nuditate, şi eu cu Andreea, cu ochii pe Ray Winstone din acelaşi motiv. Câteva secvenţe amuzante, animaţie multă, un film prea lung, dar care merită văzut dacă e pe gratis(moca, ar zice unii:).

Ieri, la scurt metraje, unul mi s-a părut mai funny. Era despre un tată, fiul acestuia, şi un magar, şi cum a mers fiecare dintre ei la un moment dat pe sus. Mai întâi, fiul pe măgar, după care tatăl pe măgar, după care şi fiul şi tatăl pe bietul animal, după care animalul în spatele tatălui, şi în final fiul pe măgar. Totul petrecându-se într-un ritm tocmai portrivit pentru un film de această dimensiune, cu puţine replici, da’ bine alese.

top filme cu Angelina:

1. A Mighty Heart 

2. – – – – – – – – – –

3. – – – – – – – – – –

4. – – – – – – – – – –

5. – – – – – – – – – –

După cum vedeţi, nu sunt tocmai fangelină 😛