Archive | De-ale inimii RSS feed for this section

Iarna din copilărie

29 Jan

Tata Îți mai aduci aminte cum ieșeam iarna și ne plimbam cu sania ore întregi încât, când ne întorceam în casă avem cu toții mâinile de gheață, iar nasurile vinete de frig? Drept că atunci nu aveam calculator…

Irina Daaaaa, era una dintre activitățile preferate din tot anul! În ciuda nasurilor și a degetelor înghetate. Îmi amintesc și de iazul pe care ne dădeam de-a „lușuiul” , și de dealurile dinspre pădurea de porumbrele (erau 3, ca pe pârtii, cu diferite grade de dificultate).

Mai vreau ierni în care să-mi înghețe nasul, să mă bat cu zăpadă și să beau ceaiuri fierbinți. Mai vreau multe ierni alături de Tata și Mama, și mai vreau să redevin copilul care se bucură de fulgi și de frig.

Acasă

Îți mai amintești de bunica?

13 Nov

Sau de bunicul? Acea pereche de oameni care la nașterea ta te-au strâns tare la piept și au văzut în tine viitorul, viața. Aceiași care ți-au cântat cântece de leagăn, te-au ținut în brațe, te-au crescut, s-au bucurat că le porți numele. Bunici care acum trăiesc cu gândul că vei veni să-i vezi, dar nu în grabă.

Îți mai amintești cum bunica alerga prin grădină ca să-ți aducă legume proaspete, urca pe scara veche de când lumea și-ți culegea cele mai bune cireșe – tocmai din vârful copacului, cocea pâine și tricota șosete chiar dacă nu vedea prea bine? Îți mai amintești cum bunicul te lua pe câmp ca să-ți arate pământul lucrat cu atâta trudă? Sau cum i se lumina fața când intrai pe poartă?

Eu una îmi amintesc de ochii lor blânzi în care vedeam trecutul, prezentul și viitorul deopotrivă. Războiul, deportarea, foamea, viața copiilor, moartea copiilor, bolile, bucuria, lacrimile, munca.

Îmi amintesc când am văzut-o ultima oară pe bunica Daria, mama mamei mele. Era mai mică decât mine, și așa mică fiind era cea mai mare dintre noi toți. Slăbită, obosită, îngândurată… Era și nu era acolo. Am pus mâncarea pe masă și m-am întins lângă ea pe patul ei mic. Am râs împreună, și-a amintit câteva istorioare pe care mi le-a povestit în cele mai mici detalii, m-am pierdut în ochii ei albaștri, i-am mângâiat fața, am ținut-o de mâna ei caldă. Și mi-am promis să revin ca s-o țin în brațe zilnic.

Eram în primul an de facultate, învățam în altă țară, o vedeam rar, și stând întinsă lângă bunica mea cea mică mi-am dat seama că n-o meritam. Făcusem prea puține pentru acestă femeie puternică, pe care n-au reușit s-o omoare cei 7 ani din Siberia unde fusese deportată cu 2 copii mici, nici măcar moartea celor patru copii din 6, războaiele infecte, cancerele și bolile parșive, sau canaliile care au trimis-o într-o Rusie înghețată. A murit de bătrânețe sau poate de durere. Că nu m-am întins lângă ea mai des, că se simțea singură în corpul îmbătrânit, că i-o luaseră copiii înainte prin cimitire, că-i rămăsese casa pustie, că nu mai putea să stea pe lumea asta când știa mai mulți oameni pe cealaltă lume.

Tu îți mai amintești de bunica?

Spune-ţi o dorinţă şi elibereaz-o!

26 Apr

Spune-ţi o dorinţă şi elibereaz-o!

Dare to live your life

2 Apr

Sursa: www.piccsy.com

Pisicuţa

4 Jan

Sora mea este topită după masaj. Atât de topită încât pot oricând să spun: “Uite, îți fac un masaj (care nu durează niciodată mai mult de 3 minute), dar  trebuie să-mi dai rochia aia nouă”. Iar ea (mă jur!) e pe loc de acord și se îndreaptă (ca și cum ar fi în stare de hipnoză) spre cel mai apropiat pat, după care așteaptă cuminte să fac plata. Iar când încep să-i gâdil pielea, toarce ca o pisicuță și-mi șoptește cât de mult îi place masajul și cât își dorește să-mi amintesc mai des acest lucru. Asta o face fericită, așa că fug să o răsfăț preț de 3 minute (și un pic, că doar e sora mea dragă :D).

Şi… a mai trecut un an

20 Jul

Un an bun, căci ultimele 300 şi ceva de zile m-au mulţumit teribil (cu foarte mici excepţii). Şi, pentru că de ziua mea obişnuiesc să trag linia ca să adun realizările adunate pe parcursul anului (aşa cum fac de Revelion) am decis să asociez înfloritoarea vârstă de 25 de ani cu o mare realizare. M-am îndrăgostit de o jumătate caldă şi bună, aşa cum îmi place mie. O jumătate pupăcioasă, căreia îi place să mă ţină în braţe, să mă ia de mână şi să-mi şoptească, gâdilându-mi urechea: „Te iubesc, Irinelule!“.

La mulţi ani, mie! 😛

Din nou… despre Bon Jovi

13 Jul

Pe cei de la Bon Jovi i-am văzut fără să vreau. Să nu înţelegeţi că am fost dusă cu forţa la acest concert, doar că nu ţineam musai să fiu acolo. Asta acum câteva luni. Întâmplarea a făcut că i-am oferit iubitului meu un bilet de ziua lui şi, ca să nu-l las să se bucure de unul singur, am luat unul şi pentru mine. Şi din aprilie până în iulie mi-au trecut prin minte diverse scenarii apropo de felul în care urma să-mi petrec timpul la concert. Printre altele, mi-am pus în plan să am la mine Ipod-ul şi m-am gândit că în timp ce Jon va cânta din toţi rărunchii – eu îi voi asculta, în căşti, pe cei de la U2. Nebunie curată…

Dar stelele s-au aliniat altfel. Pe 10 iulie, înainte să ajung în Piaţa Constituţiei, am simţit dorinţă împletită cu nerăbdare după ce am văzut la ştiri cum cei de la Bon Jovi intrau într-un restaurant din Bucureşti şi salutau prieteneşte reporterii. Am avut impresia pentru un moment că se uitau fix la mine (şi nu, nu mă uitam la televizor pentru prima oară 🙂 ). Am citit pe chipurile lor bunătate, am citit că veniseră de ce nu, şi pentru mine. Mi-am imaginat cum mănâncă repede câte o ciorbă de burtă si apoi, se grăbesc să vină să-mi cânte. Pregătirile din Piaţa Constituţiei, zecile (dacă nu chiar sutele) de fani care au aşteptat pe caniculă să prindă locuri de stat în picioare cât mai bune, tânara care a leşinat la numai câteva minute după ce s-a permis accesul fanilor, scena impunătoare aşezată strategic sub ochii Casei Poporului. Atunci mi-am dat seama că sunt printre puţinii (dacă nu singurul) impostori care şi-au luat bilet aşa, ca să fie. Şi abia atunci am simţit că vroiam să ajung în piaţă pentru mine, să respir şi Jon şi Bon şi Jovi, să iau parte la un moment special (dacă nu chiar unic).

Ce a urmat, cu siguranţă aţi aflat deja din alte surse. Personal, m-am îndrăgostit de trupă în momentul în care membrii acesteia au păşit pe scenă. La 20 fix. Repet, la fix. Punctualitatea lor m-a făcut să-i îndrăgesc pe loc. Este cel mai cinstit mod prin care-i poţi arăta fanului că-ţi pasă de el, că-l respecţi şi că apreciezi felul în care-şi organizează timpul. Apoi, i-am simţit pe cei de la Bon Jovi foarte aproape, chiar dacă ne despărţeau zeci de metri distanţă :). Am avut parte şi de o sonorizare aproape impecabilă, iar Jon a fost în formă de zile mari. Şi poate cel mai mult mi-a plăcut mulţimea. Fanii din România, dar şi din alte ţări, s-au bucurat sincer că erau prezenţi la un concert extraordinar, au susţinut formaţia, i-au cântat Happy Birthday lui Richie Sambora (chitaristul formaţiei). În spatele meu două adolescente însoţite de tatăl lor au cântat toată seara melodiile trupei (făcându-i concurenţă lui Jon). A fost superb şi recunosc că mai vreau :)!