Archive | De ce m-as putea lipsi… RSS feed for this section

Povestea iubirilor care se încăpăţânează să revină

27 Mar

Anul acesta am primit câteva SMS-uri de 8 martie – prietene şi verişoare mă felicitau cu frumoasa zi internaţională a femeii. Şi când savuram mai bine momentele de reconectare cu aceste domniţe care-mi sunt deosebit de dragi, mai primesc un SMS. Sinceră să fiu, mă bucur când îmi scrie lumea, dar nu mă bucur că aştia de la Orange mi-au dat 700 de minute în reţea – pe care nu le vorbesc niciodată – şi nici un SMS, ceea ce transformă schimbul de mesaje într-o plăcere destul de costisitoare.

Dar iată, surpriza zilei de 8 martie a fost că primisem un SMS de la un fost. (Cum să nu faci cost suplimentar când îţi scrie o fantomă din trecut?) Nimic anormal până aici, nu? Şi dacă vă zic că n-am schimbat o vorbă cu băiatul ani de zile? Acest interes subit faţă de persoana mea m-a frapat, desigur, şi totuşi nu puteam să înţeleg de ce-mi scrisese. Mesajul era personal, era periat, era aranjat, lipsea doar dâra de parfum. Până şi pupicii au încăput la finalul SMS-ului. Nu unul, nu doi, ci milioane! Iar 1 milion de pupici trimişi deodată pot să sufoce pe oricine. Aşa că m-am gândit la două posibilităţi: 1. băiatul mă vroia moartă şi 2. Cupidon o luase razna şi arunca săgeţi înmuiate în otravă.

Răspunsul l-am primit de pe Facebook: Băiatul meu (adică fantoma din trecut) nu mai era într-o relaţie cu fata lui pe care a iubit-o luni sau poate ani întregi. Aşa că s-a gândit să resusciteze iubiri trecute. I-am răspuns că am murit, iar pentru asta Orange m-a taxat cu 0,062 euro (TVA inclus).

Advertisements

cum am scris un post despre nimic

17 Mar

Mă tot apuc de câteva săptămâni bune să scriu ceva pe blog. Pe lângă faptul că a trecut parcă o eternitate de la ultimul post (nu din ăla bisericesc), am confundat adresa de e-mail cu numele utilizatorului şi a trebuit să-mi resetez parola după ce am încercat – în zadar – mai multe combinaţii.

De data asta o să scriu despre pungi. Doamna Emilia, gazda mea din timpul liceului, îmi povestea despre un profesor universitar din Iaşi, care spunea: „din pungă de vedere”, la mişto of course.

Asta ca asta, mai enervantă e prezenţa pungii în contextul – transport în comun. Acum câteva săptămâni, aşteptam metroul pe la o oră din aia cuminţică, în care toată lumea apucă să prindă un loc. Şi la uşă se împingeau două cupluri: un baiat şi o fată de vreo 17-18 ani, îmbrăcaţi după ultimul răcnet de cartier şi doi bătrâni, aparent la locul lor; toţi dodaţi cu pungi de la un supermarket din zona Unirii. Stăteau cu toţii lipiţi de uşile alea şi aşa jegoase, cu ochii injectaţi şi aminteau de hienele care sunt pe cale să-şi atace prada din documentarele gen Animal Planet. S-au deschis şi uşile, iar cei patru au sărit de pe peron direct pe scaune, la fel ca şi ceilalţi pasageri de altfel. Şi dacă tot au prins loc şi-au mai înşirat şi pungile pe acolo, cu iscusinţă, trădându-şi astfel experienţa pe care o au în astfel de mişcări graţioase.

Ieri am cumpărat o pâine împletită. Îmi spune vânzătoarea că e 1leu şi 70 de bani, şi îmi dă cu un leu mai puţin rest. Îmi zice apoi: „Ce te uiţi aşa domnişoară, crezi că dăm pungi degeaba aici?“
Mai sunt şi cei care-şi cumpără o pâine şi o conservă cu mazăre şi cer şase pungi de la vânzătoare, după ce evident, şi-au pus deja produsele în pungă.

Şi ce mişto era cu plase din alea croşetate, tip pânză de paianjen. Le purta omul cu el, şi nu mai avea nevoie să se lupte pentru cât mai multe – primite moca.

Voi ce experienţe aţi avut cu pungile?

nu vreau blog…

15 Nov

                                        wut-2-to.jpg

      Mă gândeam acum de ce mi-aş face eu un blog. Blogurile de ştiri nu-mi plac, sunt seci şi urâte. Blogurile de opinie nu-mi plac nici ele. Mi se pare că sunt făcute de nişte oameni care vor să facă pe deştepţii, eventual de nişte frustraţi care simt că nu se pot face ascultaţi. Blogurile de tip jurnal personal nici atât. Ţin la intimitatea mea, simt că dacă îmi împărtăşesc gândurile cuiva, le pierd.      

      Şi atunci, de ce să fac un blog (în afară de faptul că aş avea o temă de genul ăsta?). Pentru că nu-mi place să cred că mi-am făcut blog doar pentru că aşa mi s-a cerut. Aşa că mi-am căutat pretexte şi variante:

– îmi fac blog ca să mint pe el, să spun cele mai aberante lucruri, dar cu un ton serios, aşa încât lumea să zică “vai, nu mi-aş fi imaginat niciodată că Irina e aşa!”

un blog pe care să scriu cuvinte anapoda, încurcate, fără ca ele să facă o frază şi în care fiecare să caute sensurile pe care le intuieşte, le descoperă sau le doreşte;

un blog în care să n-am cuvinte deloc, doar poze (care fac o mie de cuvinte, nu-i aşa) şi animaţii care să se lege între ele şi să facă o poveste;

sau să mă pun în locul lui Ion Creangă. Ce blog şi-ar fi făcut Ion Creangă? Unul de ştiri? Nu cred… Unul de poveşti. Să scriu poveşti pe blog. Oricum, copiii încep să „intre pe net” de la vârste tot mai fragede, nu-i aşa

 să fiu un blogger(bloggeritza :P)-plagiator. Să fac o colecţie a celor mai frumoase lucruri spuse pe bloguri. Să fac un blog de best of!

să fac un blog-Seinfeld. Despre nimic. Să înşir fraze, întâmplări, amintiri, păreri, versuri, citate, judecăţi şi prejudecăţi, cugetări. Ah, dar staţi că, de fapt, aşa sunt toate blogurile;

      Şi totuşi… voi ce blog m-aţi sfătui să fac?