Archive | March, 2012

Azi nu am somn

30 Mar

Acum câteva minute, când m-am uitat la ceas, am constatat că azi e deja mâine. La ora asta ar fi trebuit să fiu în pat, culcată pe spate (aşa adorm de obicei şi mă aştept să stau neclintită toată noaptea), cu ochii închişi şi mintea hoinărind într-o lume paralelă. Dar ceva nu mă lasă să aşez geană peste geană – mi-e frică să nu visez piesa de teatru la care am fost acum câteva ore, să retrăiesc acele clipe… uneori destul de penibile.

Cafeneaua este un spectacol la care se râde”, scrie pe site-ul teatrului Masca. Really? Eu nu i-am prea înţeles umorul. Acum stau şi mă gândesc de ce oare. Poate nu am avut cel mai bun loc (da, am cumpărat ultimele bilete), poate nu am auzit bine glumele, poate nu am făcut suficiente ore de italiană ca să pricep schimbul de replici formulate în această limbă, poate nu merg prea des la teatru şi nu înţeleg mesajul actorilor, sau poate pur şi simplu… spectacolul din această seară nu a răspuns exigenţelor mele (şi a celor 9 persoane cu care am fost + cine ştie câţi alţi oameni din sală).

Da, mi-a plăcut că era un musical, actorii au cântat bine şi au rostit cuvintele clar. Dar am avut impresia că unii dintre ei se străduiau parcă prea mult să fie amuzanţi, se dădeau prea tare şi prea des peste cap (la propriu), prea săreau de colo-colo, prea catapultau căni şi farfurii în unii spectatori. Alţii – Mihai Malaimare (Pantalone) sau Dora Iftode (Ea) – au reuşit să salveze cât de cât piesa prin talentul lor de a comunica publicului emoţiile şi stările personajelor interpretate.

Nu am nimic personal cu teatrul Masca. Prima oară când am fost acolo am văzut Venexia şi am rămas impresionată de decor, culori, vestimentaţie, roluri bine jucate. Atunci mi-am zis că e musai să revin, să-i mai văd. Azi însă, erau momente când mă întrebam: “Este loc şi de mai rău?”. Cu toate acestea, nu mă despart de Teatrul Masca, ba chiar îmi doresc să ne iubim şi să ne dorim măcar o dată pe lună. Şi chiar dacă azi nu am somn, mâine promit să consult cu atenţie lista pieselor din programul viitor. Aşa cum zicea prietenul meu – este bine să ai termene de comparaţie ca să faci diferenţa între un spectacol foarte bun şi celelalte. Iar Cafeneaua face parte (în viziunea mea) din a doua categorie.

Advertisements

Povestea iubirilor care se încăpăţânează să revină

27 Mar

Anul acesta am primit câteva SMS-uri de 8 martie – prietene şi verişoare mă felicitau cu frumoasa zi internaţională a femeii. Şi când savuram mai bine momentele de reconectare cu aceste domniţe care-mi sunt deosebit de dragi, mai primesc un SMS. Sinceră să fiu, mă bucur când îmi scrie lumea, dar nu mă bucur că aştia de la Orange mi-au dat 700 de minute în reţea – pe care nu le vorbesc niciodată – şi nici un SMS, ceea ce transformă schimbul de mesaje într-o plăcere destul de costisitoare.

Dar iată, surpriza zilei de 8 martie a fost că primisem un SMS de la un fost. (Cum să nu faci cost suplimentar când îţi scrie o fantomă din trecut?) Nimic anormal până aici, nu? Şi dacă vă zic că n-am schimbat o vorbă cu băiatul ani de zile? Acest interes subit faţă de persoana mea m-a frapat, desigur, şi totuşi nu puteam să înţeleg de ce-mi scrisese. Mesajul era personal, era periat, era aranjat, lipsea doar dâra de parfum. Până şi pupicii au încăput la finalul SMS-ului. Nu unul, nu doi, ci milioane! Iar 1 milion de pupici trimişi deodată pot să sufoce pe oricine. Aşa că m-am gândit la două posibilităţi: 1. băiatul mă vroia moartă şi 2. Cupidon o luase razna şi arunca săgeţi înmuiate în otravă.

Răspunsul l-am primit de pe Facebook: Băiatul meu (adică fantoma din trecut) nu mai era într-o relaţie cu fata lui pe care a iubit-o luni sau poate ani întregi. Aşa că s-a gândit să resusciteze iubiri trecute. I-am răspuns că am murit, iar pentru asta Orange m-a taxat cu 0,062 euro (TVA inclus).

Lecţia de igienă

26 Mar

Într-o zi aveam nevoie urgentă să ajung la o toaletă. Numai că eram la Victoriei, la metrou. Şi cum treceam de pe un peron pe altul văd cu coada ochilor ce-mi trebuie: o toaletă publică. „Minunat, fantastic, extraordinar!“, m-am gândit eu. Însă m-am bucurat precipitat. Mirosul covârşitor m-a întâmpinat  încă de la intrare, nu am găsit nici un centimetru pătrat de hârtie igienică, era un frig de mi-a îngheţat totul în mine. Totul. Dar asta contează atât de puţin, veţi spune, din moment ce eram salvată de la pierzanie.

Asta teoretic. Pentru că eu, în naivitatea mea, cred că fiecare dintre noi merită să aibă mai mult decât un fund mulţumit că a scăpat de deşeurile din organism. Fiecare dintre noi merită să aibă un fund curat, eventual aducând a flori de măr sau de levănţică. Ca să nu mai menţionez că hârtia igienică e un bun necesar (vital chiar – de exemplu, când diareea e neiertătoare). Iar pentru mine o toaletă fără hârtie e ca şi inexistentă pentru că 1. nu umblu cu sulul de hârtie igienică după mine şi nici 2. cu pacheţelul de serveţele (motivul e cât se poate de simplu: de regulă mi se “revarsă” toate prin geantă).

Nu sunt ipocrită, iar protestul meu nu e o încercare de a nega utilitatea toaletelor publice, drept pentru care nu îndrăznesc să militez pentru ştergerea lor de pe faţa pământului. Doar că prefer să plătesc 1 leu pentru o bucăţică de hârtie igienică şi încă unul pentru tanti care dă cu mopul şi toarnă nişte clor în closet, decât să intru scârbită într-un loc unde accesul e gratis, şi atât.

Mi-am adus aminte de această experienţă dramatică săptămâna trecută, în timp ce savuram un frappe cu prietenele mele. Una dintre ele, recent întoarsă din SUA, ne-a povestit despre toaletele de acolo. E adevărat, nu era vorba despre cele publice, dar prietena mea făcea referire la câteva ciudăţenii pe care le remarcase, cum ar fi că nivelul apei în closet era dubios de ridicat. Şi că din motive de protejare a cetăţenilor care suferă de anumite boli (cum ar fi epilepsia) distanţa dintre uşă şi pereţii cabinei era notabil de mare, ceea ce făcea ca mersul la toaletă să fie o treabă cam incomodă… cel puţin pentru o româncă :).

Au început să răsară cracii

21 Mar

Scria ieri un amic pe Facebook. În mod normal m-ar fi deranjat o asemenea remarcă, numai că ieri i-am înțeles profunzimea. De ce? Păi ieri a fost atât de cald că până și eu mi-am scos cracii la plimbare. Iar mie-mi este străin purtatul fustelor. Carevasăzică, asta demonstrează două lucruri importante:
1. am investit într-o haină atipică pentru garderoba mea
și 2. mi-am înfrânt teama de a îmbrăca și altceva decât jeanși.

Chiar nu contează dacă ai picioare groase, subțiri, prea crăcănate sau prea apropiate. Important e să le arăți, să le scoți din casă. Până și perechile de craci timizi, care urăsc dresurile și pantofii cu toc, pot să aducă bucurie și speranță în ochii unui bărbat. Așa că, Doamnelor, haideți să deschidem sezonul cracilor afișați și să ne bucurăm că bărbații noștri se îmbogățesc spiritual când privirile lor aterizează pe o pereche de craci promovați cum se cuvine.

Puţină organizare nu strică

16 Mar

Una dintre dramele pe care le-am trăit ca angajată cu normă întreagă a fost lipsa timpului liber. Mă rog, timp liber aveam eu, dar parcă niciodată nu era suficient. Suficient cât să-l petrec făcând lucruri minunate şi utile, care să-mi stimuleze creativitatea şi să mă facă să înţeleg rostul existenţei mele.

Când eram la birou, cufundată în deadline-uri şi verificatul e-mailului din 5 în 5 minute, nu-mi rămânea timp decât să visez la weekenduri în care să-mi organizez viaţa mai bine. “Ne vedem diseară?” mă suna vreun prieten joi pe la amiază. “A, nu. Sunt în predare. Da ne vedem sâmbătă, e bine?”, aruncam eu pisica în curtea lui. “Eventual mai pe seară, ca să ne refacem şi noi după vineri. Sau poate chiar duminică?”, îmi sugera el. “Da, rămâne să vorbim duminică, aşa… pe la prânz?”, şopteam eu. “Te sun pe la 3?”, eram întrebată. “Desigur!” îi răspundeam convinsă fiind că niciunul dintre noi nu va mai suna vreodată.

În weekend mă preocupau tot felul de lucruri neînsemnate, care rareori erau minunate sau utile şi aproape niciodată exerciţii care să-mi stimuleze creativitatea. Şi, bineînţeles, odată ce mă obişnuiam cu statul degeaba îmi era aproape imposibil să calc în afara uşii de la intrare. “La ce bun?” mă întrebam. “Oricum ies din casă luni, marţi, miercuri, joi şi vineri. Azi pot să stau între patru pereţi şi să mă bucur de timpul meu liber”, mă consolam după care porneam într-un periplu în mediul online. Cu ajutorul www-ului poţi să ajungi peste mări şi ţări fără să cheltui vreo călătorie la metrou, de exemplu.

Astăzi, când tot timpul pe care îl am la dispoziţie este liber, constat că dilema e aceeaşi: cum să-l folosesc mai bine?

Scrisoare din vacanța de primăvară

10 Mar

Pentru că de când a murit Prevention-ul mă simt ca într-un fel de vacanță de pe vremea școlii, am hotărât că trebuie să mă bucur de toate oportunitățile și ușile care mi se deschid în cale. Dar ca să ai o cale trebuie să găsești un drum. Iar când găsești un drum trebuie să ai pașaportul pregătit și să te aventurezi peste măsură. Sau, în cazul meu, peste Prut – acasă la ai mei.

Așa se face că de câteva zile sunt în Moldova și nu a trecut o zi fără să fac vreo activitate demnă de menționat pe blog. Joi seară am luat o cină târzie la unul dintre restaurantele La Plăcinte. Vineri mi-am permis o dezlegare rapidă și scurtă la o feliuță de coraslă – țin post, după cum am anunțat pe la începutul săptămânii -, iar pe seară am fost la teatrul Mihai Eminescu. Am văzut Amorul dănțuie și feste joacă (de W. Shakespeare) și am reținut morala piesei care spune că femeia trebuie să asculte de bărbatul ei, să i se supună, să-i zică umilă “stăpâne”, să fie la dispoziția lui 24/24 de ore și să nu mănânce și să nu doarmă dacă el asta îi cere. Hm… Dar am și râs mult (câteodată cu lacrimi) datorită unei fete din public care râdea precipitat și cu poftă, de ziceai că era plătită să mă distreze fix pe mine.

Ieri mi-am început ziua cu un curs de Gimnastică a Articulațiilor la care trebuie să recunosc că m-am distrat teribil. În primul rând, pentru că profa și cele 9-10 participante (mai puțin mama, mătușa și verișoara mea) erau rusoaice. Ca să înțelegeți în ce situație delicată mă aflam, în rarele ocazii când sunt nevoită să discut în limba rusă îmi place să dau răspunsuri scurte (preferabil un DA sau un NU anemic) și evit să dezvolt subiectul ca nu cumva să trebuiască să zic mai multe. Iar motivul e simplu: sunt mai degrabă o ascultătoare decât o vorbitoare de limbă rusă. De exemplu, ieri dimineață când stăteam întinsă pe podea (la cursul de gimnastică) și trebuia să-mi imaginez cum 2 bile de aur se plimbau prin corp și încălzeau fiecare organ, atunci când nu înțelegeam anumite cuvinte îmi imaginam că bilele se relaxau pe unde apucau. Dar mi-a plăcut că pe durata cursului s-au spus bancuri, am simțit voia bună și transferul de energie pozitivă, am dansat cu ochii închiși, am spus cu voce tare ce iubesc pe lumea asta, am făcut stretching, am respirat corect și mi-am amintit cât de important e să zâmbesc mai des și să mă iubesc mai mult. Ah, și am mai învățat că pot să-mi mențin echilibrul dacă stau într-un picior în timp ce altcineva numără până la 30 (că deocamdată n-aș putea să mă concentrez să le fac pe amândouă deodată).

Tot ieri mi-am organizat dezlegare la smântână din aia grasă și bună, o altă felie de coraslă și o ciocolată Meteorit (despre care nu știu sigur dacă e de post sau nu). Seara am înotat în Bazinul Universității Sportive (care e sub cerul liber, apropo) alături de un grup de înotători ocazionali ca mine și câțiva avansați, care m-au făcut să mă gândesc că mi-ar prinde bine să stăpânesc o tehnică de înot. La momentul de față mă pot lăuda cu un fâlfâit discret din mâini și din picioare care mă menține de fapt la suprafață. Și chiar dacă am împărțit aceeași apă cu clor, de data asta nu am reușit să “fur” mare lucru din trucurile tinerelor talente în ale înotului din cauză că apa era un pic cam rece, iar când apa e rece brusc nu mă mai interesează aspectul tehnicii de înot. Așa că după ceva timp în care m-am bălăcit pe culoarul începătorilor, am alergat ca aprinsă în saună. Răsfățul de la bazin a culminat cu un scrub bio realizat de tanti Ana – o bucurie pentru piele. Cât de curând revin cu rețeta :).

De ce mă bucur că sunt femeie

7 Mar

Îmi place că pot să plâng oricând și să mă simt formidabil după. Că sunt înnebunită după pisici, filme siropoase și ciocolată. Că pot să merg ca și cum aș valsa și să alerg ca și cum aș zbura. Că am părul blond ca mierea și moale ca satinul – numai bun de copleșit cu săruturi. Că port tenişi cu grație și naturalețe, ca și cum încălțămintea ar fi parte din corpul meu. Că sunt soră, fiică, iubită. Femeie.

Dar cel mai mult îmi place că într-o bună zi, femeie fiind, voi putea să nasc un copil. Sau poate mai mulţi – că am gene bune. Sau, dacă nu voi putea să nasc (din cine ştie ce motive absurde), voi înfia un copil şi-l voi iubi ca şi cum ar fi sânge din sângele meu. Ştiu că, fiind o femeie bună, am resursele afective necesare ca să împart bucuria de a trăi cu oameni apropiaţi şi străini deopotrivă.

La Mulţi Ani tuturor Mamelor! Foste, actuale şi viitoare.