Archive | November, 2012

Insula cu plaje pentru fiecare (2)

21 Nov

În Thassos m-aș întoarce chair mâine dacă ar fi cu putință. Mă rog, posibilul depinde de fiecare dintre noi, nu-i neapărat o condiție. Așa că m-aș întoarce imediat. Numai faptul că am văzut insula în septembrie și abia acum am reușit să-mi așez gândurile pe blog demonstrează că am multe de spus.

La capitolul cazare zic eu că am tras lozul câștigător. După câteva zile de căutări pe net am decis să ne stabilim în Skala Panagia – pe o plajă certificată blue flag – Golden Beach, situată aproape de Limenas (unde ne-a lăsat feribotul), într-o localitate cu suficient asfalt pentru 2 biciclete, într-o vilă cu vedere la mare și la munte.

Skala Panagia se află în partea estică a insulei. Plaja de pe partea vestică e străbătută în special de câmpie, însă marele plus îl reprezintă posibilitatea de a savura un cocktail (ori o bere Mythos), de ce nu, la apus.

Fix după ce dădusem avansul pentru cazare o prietenă m-a avertizat că Panagia e plină de români. Ca și cum asta era ceva rău. Când merg în vacanță în altă țară nu am pretenția să fiu singura româncă de acolo. Mai ales dacă-i vorba de spațiul UE. Una peste alta, în Panagia am întâlnit și români, și bulgari, și moldoveni, și nemți, și francezi, și chiar pe Paula Seling care-și plimba câinele prin stațiune. 🙂

În Thassos mi-a plăcut că majoritatea vilelor arătau altfel – acolo oamenii nu se întrec în plagiat arhitectural. Te uiți la o casă și vezi că-i diferită, că vrea să se contopească în peisaj, că spune o poveste. Evident, erau și elemente perturbatoare vizual, dar puține la număr.

Mâncarea e un alt capitol care merită toată atenția turistului din mine. Prima oară când am vizitat Grecia, într-un press trip la o bancă de celule stem din Atena, m-am îndrăgostit de o banală salată grecească și un sos tzatziki. Din păcate, la momentul respectiv nu am avut inspirația să-mi notez toate gustările de pe masă, sau măcar numele restaurantului și dacă aș reveni în Atena mi-ar fi imposibil să dau de acel loc. Țin minte fețele de masă albe, îmi amintesc de o terasă, știu că era în portul Pireu – și cam atât.

Ei bine, în Panagia (unde am luat masa cel mai des) m-am îndrăgostit numai într-o seară. Şi pentru că n-am învăţat până la capăt din greşeala comisă la Atena, nu mi-am notat nici de această dată numele restaurantului. Dar am un reper ceva mai exact: restaurantul este situat vizavi de campingul Golden Beach şi e mai tot timpul plin cu turişti. Și am încrederea că-l voi recunoaște chiar de-o fi să revin peste 10 ani. Noi am ajuns acolo pe principiul: unde-s mulți oameni sigur este mâncare bună. Și n-am regretat. Pe lângă mâncarea bună am avut și sentimentul că suntem… în vizită. Ca multe alte taverne din Thassos, afacerea este una de familie. Tatăl îţi cere comanda, mama aduce mâncarea, fiul debarasează. La final, am avut surpriza să primim din partea casei un platou cu patru prăjituri mari și bune de ți se topeau în gură.

De fapt e un lucru comun pentru greci să-și trateze clienții cu un Ouzo, un desert sau o apă plată gratis. Cum ar fi să adopte și românii obiceiuri similare de fidelizare a clienților? Unii patroni fac schimbări în acest sens. De 8 martie de exemplu, când am mers din nou cu prietenele la Manuc Cafe am primit câte un mărțișor de la un chelner foarte simpatic care ne număra din jumătate în jumătate de oră să se asigure că nu a mai apărut vreo doamnă ce suspina după puțină atenție. Tot atunci am dat și cel mai mare bacșiș E V E R, pentru briza de energie pozitivă și pentru două fire de ață primite în dar.

Advertisements

Insula cu plaje pentru fiecare (1)

18 Nov

Anul acesta n-am stat să mă gândesc prea mult unde să merg în vacanță. N-am căutat pe Google și nici n-am îndrăznit să-mi satisfac vreun moft păstrat special pentru concedii.

Mă vedeam cu picioarele înfipte în nisipul de pe o plajă, într-un loc unde poți să faci mișcare – nu doar să vegetezi cu burta la soare – și am ales (încurajată de poveștile și review-urile încântătoare ale altor călători) o insulă. Despre Thassos știam destule înainte să ajung acolo, informații obținute mai puțin de la Google și mai mult de la prieteni. Că are o plajă minunată căreia îi zice Marble Beach (Plaja de Marmură), că acolo pisicile sunt ca la ele acasă (pot să-ți lase câteva urme usturătoare în dermă dacă vrei să le iei în brațe), că într-un sejur de câteva zile ai timp berechet să faci ocolul insulei, și că… se mănâncă bine (condimentat, cum îmi place mie).

Am pornit la drum într-o dimineață de sâmbătă, din București, și am coborât spre Sofia. Capitala Bulgariei arată neașteptat de ștearsă, aveam să constat peste câteva ore lungi. Clădiri frumoase care par să aștepte de zeci de ani să fie restaurate, o monocromie care predomină în întregul peisaj urban, genul de gri specific orașelor comuniste. În contrast cu orașele de pe litoralul bulgăresc, biata Sofia pălește și pare lipsită de viață.

După vreo 10 ore de la plecarea din București am ajuns în Kavala, unul dintre orașele de unde se ia feribotul spre Thassos. Am înoptat în apropierea Kavalei, chiar lângă situl arheologic Filippoi, într-un hotel aflat în curtea unei biserici. Filippoi avea șase lacăte la poartă, deși locul părea încărcat de istorie. În schimb, biserica ne-a oferit un spectacol al culturii grecești – am prins un botez și o nuntă, așa că am putut să ne plimbăm nestingheriți printre invitați și să simțim că trăim grecește.

Nunta mă interesa în mod special și am reușit să fur niște idei elene, dar cel mai mult m-a impresionat lumea care a umplut curtea bisericii la astfel de evenimente. Din câte am remarcat, pe la nunțile din România lumea nu se înghesuie să vadă cununia religioasă. Chiar și subsemnata a ratat câteva cununii la biserică pentru că avea programare la coafor, de exemplu. A doua zi am vizitat cetatea din Kavala – care nu e cine știe ce obiectiv turistic, însă cei câți va euro cât ne-a costat intrarea sunt o investiție bună dacă vrei să admiri peisajul urban împletit cu marea și o bucată de munte. Apoi am luat-o spre feribotul care avea să ne ducă pe insulă.

Călătoria pe mare a durat vreo 45 de minute în care am încercat disperată să fac poze la pescăruși. Aceștia se învârteau și mai disperați în jurul feribotului sperând să prindă din zbor bucăți de pâine, chipsuri și alte minunății oferite de turiști. Prezența pescărușilor care roiau în jurul navei îmi dădea un sentiment de siguranță, ca și când am fi fost escortați de niște apărători de încredere și bâtrâni de când lumea.

În Limenas, capitala insulei, am mers ca hipnotizați spre primul obiectiv turistic – o tavernă cu față de masă în carouri și miros de gyros. Acolo am descoperit scobitorile mentolate, fețele de masă din hârtie și clamele cu care erau prinse acestea ca să nu le ia vântul.

După masă am luat-o ușor spre Skala Panagia, unde ne-am cazat la Arsenis Studios. Camere și terase spațioase, mobilier nou, vedere spre mare și munte. Și, desigur, gazde calde și primitoare. Fiecare membru al familiei contribuia cu ceva la întreținerea pensiunii. Bătrâna bătea păstăile și dădea cu mătura prin curte. Fata ei călca lenjeria și făcea curățenie prin camere. Iar soțul fetei (fată care era de fapt o femeie în toată legea) se uita la televizor.

Îți mai amintești de bunica?

13 Nov

Sau de bunicul? Acea pereche de oameni care la nașterea ta te-au strâns tare la piept și au văzut în tine viitorul, viața. Aceiași care ți-au cântat cântece de leagăn, te-au ținut în brațe, te-au crescut, s-au bucurat că le porți numele. Bunici care acum trăiesc cu gândul că vei veni să-i vezi, dar nu în grabă.

Îți mai amintești cum bunica alerga prin grădină ca să-ți aducă legume proaspete, urca pe scara veche de când lumea și-ți culegea cele mai bune cireșe – tocmai din vârful copacului, cocea pâine și tricota șosete chiar dacă nu vedea prea bine? Îți mai amintești cum bunicul te lua pe câmp ca să-ți arate pământul lucrat cu atâta trudă? Sau cum i se lumina fața când intrai pe poartă?

Eu una îmi amintesc de ochii lor blânzi în care vedeam trecutul, prezentul și viitorul deopotrivă. Războiul, deportarea, foamea, viața copiilor, moartea copiilor, bolile, bucuria, lacrimile, munca.

Îmi amintesc când am văzut-o ultima oară pe bunica Daria, mama mamei mele. Era mai mică decât mine, și așa mică fiind era cea mai mare dintre noi toți. Slăbită, obosită, îngândurată… Era și nu era acolo. Am pus mâncarea pe masă și m-am întins lângă ea pe patul ei mic. Am râs împreună, și-a amintit câteva istorioare pe care mi le-a povestit în cele mai mici detalii, m-am pierdut în ochii ei albaștri, i-am mângâiat fața, am ținut-o de mâna ei caldă. Și mi-am promis să revin ca s-o țin în brațe zilnic.

Eram în primul an de facultate, învățam în altă țară, o vedeam rar, și stând întinsă lângă bunica mea cea mică mi-am dat seama că n-o meritam. Făcusem prea puține pentru acestă femeie puternică, pe care n-au reușit s-o omoare cei 7 ani din Siberia unde fusese deportată cu 2 copii mici, nici măcar moartea celor patru copii din 6, războaiele infecte, cancerele și bolile parșive, sau canaliile care au trimis-o într-o Rusie înghețată. A murit de bătrânețe sau poate de durere. Că nu m-am întins lângă ea mai des, că se simțea singură în corpul îmbătrânit, că i-o luaseră copiii înainte prin cimitire, că-i rămăsese casa pustie, că nu mai putea să stea pe lumea asta când știa mai mulți oameni pe cealaltă lume.

Tu îți mai amintești de bunica?