Archive | January, 2013

Iarna din copilărie

29 Jan

Tata Îți mai aduci aminte cum ieșeam iarna și ne plimbam cu sania ore întregi încât, când ne întorceam în casă avem cu toții mâinile de gheață, iar nasurile vinete de frig? Drept că atunci nu aveam calculator…

Irina Daaaaa, era una dintre activitățile preferate din tot anul! În ciuda nasurilor și a degetelor înghetate. Îmi amintesc și de iazul pe care ne dădeam de-a „lușuiul” , și de dealurile dinspre pădurea de porumbrele (erau 3, ca pe pârtii, cu diferite grade de dificultate).

Mai vreau ierni în care să-mi înghețe nasul, să mă bat cu zăpadă și să beau ceaiuri fierbinți. Mai vreau multe ierni alături de Tata și Mama, și mai vreau să redevin copilul care se bucură de fulgi și de frig.

Acasă

Advertisements

Cum răsare dimineața în Bulgaria

16 Jan

Rasarit 2013-01-09 07.06.16 2013-01-09 07.09.10 2013-01-09 07.09.22 2013-01-09 07.09.57 2013-01-09 07.11.16 2013-01-09 07.11.53 2013-01-09 07.13.05 2013-01-09 07.13.18 2013-01-09 07.13.29 2013-01-09 07.16.18 2013-01-09 07.17.16 2013-01-09 07.18.55 2013-01-09 07.24.13 2013-01-09 07.24.59 2013-01-09 07.28.07

Despre piloții de Formula 1

7 Jan

copacul-nostru

Am carnet de mulți ani. Nu stau să-i număr acum. Am condus câteva ore în timpul școlii auto, 5 minute în parcarea de la Auchan (acum 2 veri) și 3 minute pe un drum pustiu de țară (mai contează când?). Dacă e să trag linie, nu numai că am stat prea puțin pe scaunul șoferului, dar nici nu-mi amintesc cum e să urnesc mașina din loc. Dar eu am carnet. La o adică pot chiar să mă laud.

Cei care știu că am carnet mă bat la cap să pun mâna pe volan, să bag cheia în contact și să gonesc pe șosele. Să capăt curaj, experiență. Sau experiență, curaj, nu știu care-i ordinea. Mie însă mi-e frică.

Frica mea este alimentată de felul în care conduc alți oameni. Mă rog, dacă ar fi să urc la volan chiar acum, vă spun sincer că m-aș teme mai mult de mine decât de alții. Dacă nu apuc să frânez, nu văd un pieton, derapez, ori îmi moare motorul în mijlocul unei intersecții?

Mi-a zis tata o dată: „Dacă ești un bun pieton – știi cum să mergi pe trotuar fără să intri în oameni – înseamnă că poți să conduci fără probleme“. Tot el a precizat cu alte ocazii că oricine poate să ia astăzi carnetul. Și îi dau dreptate. Carnetul l-am luat eu, dar asta a fost partea ușoară. Partea dificilă, ori să-i zicem – partea cu adevărat importantă – e să ai curajul să fii șofer, dar să-ți asumi și responsabilitatea pe care ar trebui s-o aibă orice participant la trafic.

Pieton fiind am asistat la multe scene care demonstrează că accidentele pot fi prevenite. De exemplu, sunt oameni care se aruncă pe trecerea de pietoni când semaforul e roșu. De pe scaunul pasagerului am observat că cei mai mulți pietoni care traversează neregulamentar sunt bâtrâni sau părinți cu copii – toți aleargă ca disperații de pe o parte pe alta a carosabilului. Dacă îi claxonezi, te înjură. Dacă nu-i claxonezi, oamenii trăiesc cu gândul că e OK să traverseze oricând, oriunde.

Nici șoferii nu sunt mai corecți, pe de altă parte. Încă mai există inși care se consideră piloți de Formula 1. Și din ăia care trec pe roșu.

Am auzit că „virusul“ condusului intră ușor-ușor sub piele, până când face ce vrea din tine. Te trimite la distanțe mari, te provoacă să conduci noaptea, pe ninsoare, pe ploaie, pe arșiță, cu un pasager, doi, trei. Însă virusul ăsta trebuie ținut în frâu. Când voi găsi rețeta perfectă, știu că voi fi gata să gonesc pe șosele.

Colțunași – rețeta Mamei

3 Jan

De când mi-s femeie măritată am început să gătesc mai des. Nu mai mult, nu mai bine, doar mai des. 🙂 Iar țelul meu este ca într-o bună zi să gătesc la fel de bine ca Mama. Să nu simt că mâncarea n-are suficientă sare, piper, aluatul e cam nefăcut, sau Doamne ferește! nimic din ce pun în gură n-are gust. Deocamdată testez, dar prevăd un viitor plin de reușite gastronomice. Colțunașii se numără printre preferații mei, iar rețeta e furată 100% de la Mama (prin smartphone, dacă ajută cu ceva). Pentru vreo… 6-8 porții (în funcție de cât de flămânzi sunt mesenii) avem nevoie de:

Aluat: 2 ouă + sare + 500 g făină + 1 pahar cu apă 

și

umplutură (colțunașii se pot umple cu brânză, varză, cartofi, vișine, etc)

PREPARARE: Într-un bol mare se toarnă făina, se sparg ouăle, se presară puțină sare peste ele (fără să exagerăm) și apoi se toarnă apa. Se frământă un aluat omogen, nelipicios. Dacă se lipește de degete, mai adăugăm puțină făină. Când aluatul este aproape gata, întindem niște făină pe un tocător mare, din lemn. Eu am unul de la Lidl, dar se găsește și la Ikea, și prin toate supermarketurile.

Se întinde puțină făină

În continuare tăiem aluatul în 6 și frământăm separat fiecare bucată. Trebuie să iasă niște bile de genul ăsta:

 Bile din aluat

Acoperim bilele cu un prosop curat și le lăsam vreo 10-15 minute să “se odihnească”, vorba mamei. 😀 Apoi, întindem fiecare bilă și obținem câte o foaie cu grosimea de câțiva milimetri (nu foarte subțire, ca să nu se rupă aluatul când îl umplem). Tăiem foile în patrulatere cu laturile aproximativ egale și punem în centrul fiecăruia puțină umplutură – în cazul ăsta, brânză.

Colțunași... making of

Umplutura am făcut-o din brânză proaspătă de vaci + 2-3 ouă (2 dacă ouăle sunt mari și 3 dacă-s mai mici) + puțină sare.

Umplutură din brânză proaspătă de vaci

Unim laturile patrulaterelor și așezăm colțunașii pe un platou presărat cu făină din abundență, ca-n următoarele imagini (dacă o fotografie face cât 1000 de cuvinte, imaginați-vă cât fac trei):

Lipim laturile

Lipim și colțurile colțunașilor... cum sună asta :)

sunt (aproape) gata!Umătorul pas presupune fierberea apei. Când dă în clocot, presărăm puțină sare și adăugăm colțunașii. Nu pe toți deodată, ci preferabil în mai multe ture – altfel ne putem trezi că, pe lângă vasele adunate în procesul gătirii, avem de curățat și aragazul :). Când sunt pe punctul de a da în foc (se face spumă și colțunașii se ridică la suprafață) turnăm puțină apă rece. Așteptăm să mai dea în foc o dată, îi gustăm și dacă sunt gata – îi trecem prin strecurătoare.

Mai e puțin :)

După ce am aruncat apa în care am fiert colțunașii, îi punem înapoi în cratiță și aruncăm cu încredere câteva cuburi de unt. La noi în familie colțunașii se servesc cu smântână. Din păcate, mi-am amintit abia pe la sfârșit că trebuie să imortalizez produsul final, așa că am făcut o fotografie cu ultimii supraviețuitori (dovadă că într-adevăr colțunașii Mamei sunt pur și simplu delicioși!).

Poftă bună! (din ce a rămas)

Insula cu plaje pentru fiecare (3)

3 Jan

Și de fapt, ultima parte. Nu de alta, dar parcă n-aș insista să transform vacanța în Thassos în mai mult de-o trilogie.

Într-una din zile am pornit în căutarea mult lăudatei plaje de Marmură (Marble Beach). I-am zis Ioanei care sunt coordonatele, Ioana fiind vocea feminină de pe GPS (pentru cei care vor citi textul în 2067). Am avut încredere în discernământul ei și am ajuns la o carieră de marmură, situată într-un vârf de deal, unde câteva utilaje excavau de zor. Am vrut să coborâm din mașină ca să facem câteva fotografii jurnalistice, dar am fost întâmpinați de niște câini nervoși, care aminteau de haitele neprietenoase din București. Așa că am coborât un pic geamul, am făcut o poză care a ieșit blurată și am luat-o din loc. Drumul de întoarcere a fost anevoios – cum ar spune povestea :D. La un moment dat, tot înaintând prin perdeaua de praf, am avut sentimentul că plaja asta nu există. Că-i o altă povestire din mitologia greacă, sau un loc inventat de thassosieni (dacă există termenul) menit să atragă valul de turiști străini. Drept dovadă fiind și faptul că până la cariera de marmură nu întâlnisem decât de o singură mașină – un BMW de România, condus de un tip supărat că-și prăfuia autovehiculul și că Marble Beach-ul era de negăsit. După ce i-am povestit de carieră, a făcut cale întoarsă înjurând Administrația de Drumuri Elene (dacă există așa ceva). Noi însă vroiam să ajungem cu orice preț la destinație, mai ales că văzusem niște vederi impresionante cu acest Marble Beach. Cu marea azurie ca-n documentarele despre plaje exotice. Într-un final, după ce am încercat un alt traseu, la fel de prăfuit și cu un drum la fel de neasfaltat –

spre Marble Beach

am ajuns la plaja din vederi. Sinceră să fiu, mă așteptam la o plajă ceva mai spectaculoasă, sau măcar ceva mai impunătoare. Este adevărat că-i construită artificial, însă ăsta nu-i un lucru neapărat rău – cel puțin pentru cineva care a văzut cele mai multe plaje care-ți taie respirația pe Discovery. Consider totuși că a meritat să includem locul în lista cu obiectivele turistice din Thassos, dar țin să-i dau dreptate cetățeanului din BMW: drumul până acolo putea fi ceva mai bun. Iată câteva poze de la fața locului:

șezlonguri în așteptarea turiștilor

motiv pentru relaxare

mai trebuie să zic ceva? :)

Când am ajuns noi, m-a mirat că erau atât de puțini turiști, însă locul s-a umplut în câteva zeci de minute. Întrucât majoritatea turiștilor erau bulgari și români, în difuzoare l-am auzit și pe Smiley și pe Connect-R cu Vara nu dorm care a fost un mare hit în 2012, dar și câteva șlagăre bulgărești pe care nu le-am prea priceput.

În Thassos a fost frumos, am văzut și am înotat în multe dintre apele care înconjoară insula (toate aparținând, evident, Mării Egee). Mi-au plăcut aproape toate plajele pe care am călcat – cele mai multe erau foarte îngrijite și te făceau să-ți dorești o casă înfiptă acolo, direct în nisipul sau pietrele de pe țărm. O casă cu multe pisici – animalele care par să fi populat primele insula, cu vedere la răsărit sau la apus, și cu câțiva măslini bătrâni în curte.

Marble Beach

Paradise Beach

un Beach oarecare

Golden Beach, inima și tortul!

Miaaaauncare!