Archive | Lucruri ceva mai serioase RSS feed for this section

Iarna din copilărie

29 Jan

Tata Îți mai aduci aminte cum ieșeam iarna și ne plimbam cu sania ore întregi încât, când ne întorceam în casă avem cu toții mâinile de gheață, iar nasurile vinete de frig? Drept că atunci nu aveam calculator…

Irina Daaaaa, era una dintre activitățile preferate din tot anul! În ciuda nasurilor și a degetelor înghetate. Îmi amintesc și de iazul pe care ne dădeam de-a „lușuiul” , și de dealurile dinspre pădurea de porumbrele (erau 3, ca pe pârtii, cu diferite grade de dificultate).

Mai vreau ierni în care să-mi înghețe nasul, să mă bat cu zăpadă și să beau ceaiuri fierbinți. Mai vreau multe ierni alături de Tata și Mama, și mai vreau să redevin copilul care se bucură de fulgi și de frig.

Acasă

Cum răsare dimineața în Bulgaria

16 Jan

Rasarit 2013-01-09 07.06.16 2013-01-09 07.09.10 2013-01-09 07.09.22 2013-01-09 07.09.57 2013-01-09 07.11.16 2013-01-09 07.11.53 2013-01-09 07.13.05 2013-01-09 07.13.18 2013-01-09 07.13.29 2013-01-09 07.16.18 2013-01-09 07.17.16 2013-01-09 07.18.55 2013-01-09 07.24.13 2013-01-09 07.24.59 2013-01-09 07.28.07

Despre piloții de Formula 1

7 Jan

copacul-nostru

Am carnet de mulți ani. Nu stau să-i număr acum. Am condus câteva ore în timpul școlii auto, 5 minute în parcarea de la Auchan (acum 2 veri) și 3 minute pe un drum pustiu de țară (mai contează când?). Dacă e să trag linie, nu numai că am stat prea puțin pe scaunul șoferului, dar nici nu-mi amintesc cum e să urnesc mașina din loc. Dar eu am carnet. La o adică pot chiar să mă laud.

Cei care știu că am carnet mă bat la cap să pun mâna pe volan, să bag cheia în contact și să gonesc pe șosele. Să capăt curaj, experiență. Sau experiență, curaj, nu știu care-i ordinea. Mie însă mi-e frică.

Frica mea este alimentată de felul în care conduc alți oameni. Mă rog, dacă ar fi să urc la volan chiar acum, vă spun sincer că m-aș teme mai mult de mine decât de alții. Dacă nu apuc să frânez, nu văd un pieton, derapez, ori îmi moare motorul în mijlocul unei intersecții?

Mi-a zis tata o dată: „Dacă ești un bun pieton – știi cum să mergi pe trotuar fără să intri în oameni – înseamnă că poți să conduci fără probleme“. Tot el a precizat cu alte ocazii că oricine poate să ia astăzi carnetul. Și îi dau dreptate. Carnetul l-am luat eu, dar asta a fost partea ușoară. Partea dificilă, ori să-i zicem – partea cu adevărat importantă – e să ai curajul să fii șofer, dar să-ți asumi și responsabilitatea pe care ar trebui s-o aibă orice participant la trafic.

Pieton fiind am asistat la multe scene care demonstrează că accidentele pot fi prevenite. De exemplu, sunt oameni care se aruncă pe trecerea de pietoni când semaforul e roșu. De pe scaunul pasagerului am observat că cei mai mulți pietoni care traversează neregulamentar sunt bâtrâni sau părinți cu copii – toți aleargă ca disperații de pe o parte pe alta a carosabilului. Dacă îi claxonezi, te înjură. Dacă nu-i claxonezi, oamenii trăiesc cu gândul că e OK să traverseze oricând, oriunde.

Nici șoferii nu sunt mai corecți, pe de altă parte. Încă mai există inși care se consideră piloți de Formula 1. Și din ăia care trec pe roșu.

Am auzit că „virusul“ condusului intră ușor-ușor sub piele, până când face ce vrea din tine. Te trimite la distanțe mari, te provoacă să conduci noaptea, pe ninsoare, pe ploaie, pe arșiță, cu un pasager, doi, trei. Însă virusul ăsta trebuie ținut în frâu. Când voi găsi rețeta perfectă, știu că voi fi gata să gonesc pe șosele.

Insula cu plaje pentru fiecare (1)

18 Nov

Anul acesta n-am stat să mă gândesc prea mult unde să merg în vacanță. N-am căutat pe Google și nici n-am îndrăznit să-mi satisfac vreun moft păstrat special pentru concedii.

Mă vedeam cu picioarele înfipte în nisipul de pe o plajă, într-un loc unde poți să faci mișcare – nu doar să vegetezi cu burta la soare – și am ales (încurajată de poveștile și review-urile încântătoare ale altor călători) o insulă. Despre Thassos știam destule înainte să ajung acolo, informații obținute mai puțin de la Google și mai mult de la prieteni. Că are o plajă minunată căreia îi zice Marble Beach (Plaja de Marmură), că acolo pisicile sunt ca la ele acasă (pot să-ți lase câteva urme usturătoare în dermă dacă vrei să le iei în brațe), că într-un sejur de câteva zile ai timp berechet să faci ocolul insulei, și că… se mănâncă bine (condimentat, cum îmi place mie).

Am pornit la drum într-o dimineață de sâmbătă, din București, și am coborât spre Sofia. Capitala Bulgariei arată neașteptat de ștearsă, aveam să constat peste câteva ore lungi. Clădiri frumoase care par să aștepte de zeci de ani să fie restaurate, o monocromie care predomină în întregul peisaj urban, genul de gri specific orașelor comuniste. În contrast cu orașele de pe litoralul bulgăresc, biata Sofia pălește și pare lipsită de viață.

După vreo 10 ore de la plecarea din București am ajuns în Kavala, unul dintre orașele de unde se ia feribotul spre Thassos. Am înoptat în apropierea Kavalei, chiar lângă situl arheologic Filippoi, într-un hotel aflat în curtea unei biserici. Filippoi avea șase lacăte la poartă, deși locul părea încărcat de istorie. În schimb, biserica ne-a oferit un spectacol al culturii grecești – am prins un botez și o nuntă, așa că am putut să ne plimbăm nestingheriți printre invitați și să simțim că trăim grecește.

Nunta mă interesa în mod special și am reușit să fur niște idei elene, dar cel mai mult m-a impresionat lumea care a umplut curtea bisericii la astfel de evenimente. Din câte am remarcat, pe la nunțile din România lumea nu se înghesuie să vadă cununia religioasă. Chiar și subsemnata a ratat câteva cununii la biserică pentru că avea programare la coafor, de exemplu. A doua zi am vizitat cetatea din Kavala – care nu e cine știe ce obiectiv turistic, însă cei câți va euro cât ne-a costat intrarea sunt o investiție bună dacă vrei să admiri peisajul urban împletit cu marea și o bucată de munte. Apoi am luat-o spre feribotul care avea să ne ducă pe insulă.

Călătoria pe mare a durat vreo 45 de minute în care am încercat disperată să fac poze la pescăruși. Aceștia se învârteau și mai disperați în jurul feribotului sperând să prindă din zbor bucăți de pâine, chipsuri și alte minunății oferite de turiști. Prezența pescărușilor care roiau în jurul navei îmi dădea un sentiment de siguranță, ca și când am fi fost escortați de niște apărători de încredere și bâtrâni de când lumea.

În Limenas, capitala insulei, am mers ca hipnotizați spre primul obiectiv turistic – o tavernă cu față de masă în carouri și miros de gyros. Acolo am descoperit scobitorile mentolate, fețele de masă din hârtie și clamele cu care erau prinse acestea ca să nu le ia vântul.

După masă am luat-o ușor spre Skala Panagia, unde ne-am cazat la Arsenis Studios. Camere și terase spațioase, mobilier nou, vedere spre mare și munte. Și, desigur, gazde calde și primitoare. Fiecare membru al familiei contribuia cu ceva la întreținerea pensiunii. Bătrâna bătea păstăile și dădea cu mătura prin curte. Fata ei călca lenjeria și făcea curățenie prin camere. Iar soțul fetei (fată care era de fapt o femeie în toată legea) se uita la televizor.

Zilele din sac

27 Sep

Trag linia, desi nu e sfarsit de an, si vad ca am facut si mi s-au intamplat multe lucruri – majoritatea bune. Nu zic foarte bune din simplu motiv ca acum cateva zile mi-am prins parul in usile de la metrou fix cand ma gandeam cum voi scrie propozitia asta aici. N-a fost mare branza, de ce sa nu recunosc? Dar asta m-a readus cu picioarele pe pamant si mi-a amintit ca nu e o idee stralucita sa te bucuri prea tare de lucrurile bune.
Anul asta am pus pentru prima oara un tapet, am conceput si asamblat o bucatarie, mi-am pierdut locul de munca si am obtinut alt job la doar cateva zile de la “tragedie”, m-am logodit cu cel mai bun prieten, am inotat cot la aripa cu un banc de pesti, m-am mutat in casa noua alaturi de o iubire mai veche.
Mai am multe de invatat si de facut pentru prima oara si mai am de bifat chestii pe care mi le-am propus la sfarsit de an, ca doar n-au intrat zilele-n sac. Si nici anii, ce-i drept, iar asta ma bucura teribil.

Ziua in care am copt paine

31 Aug

ImageImage

Image

Despre fraierii de la ora de sport

2 Aug

Aseară…

m-am așezat confortabil, mi-am șters urma de ruj și am așteptat să-mi pună cineva baveta.

Ca să nu leșin după anestezie (cum era s-o fac nu o dată), am avut grijă să mănânc bine acasă, ba chiar am exagerat cu o porție generoasă de pepene galben și pepene roșu. Acum îmi dau seama că fructele astea conțin prea multă apă… Din păcate, nu am timp să ajung la toaletă întrucât medicul stomatolog îmi cere să deschid gura. Așa cum obișnuiește, fredonează o melodie. Chiar dacă mereu sunt niște note pe care nu le deslușesc, încercarea lui mă amuză teribil.

Asistenta stă proptită în ușa. Nu-și poate lua ochii de la televizor. Halterofila Roxana Cocoș tocmai a câștigat o medalie în finala categoriei de 69 de kilograme la Jocurile Olimpice de la Londra. Cum ar veni, e printre singurele femei din lume care poate să ridice peste 140 de kilograme de greutăți fără să-și rupă coloana. Trag concluzia că asistenta e o împătimită a sportului. Ce-i drept are constituție atletică și un joc de brațe cum rar am mai văzut la asistentele de la alte cabinete stomatologice. Iar eu am fost la vreo 5. Chiar acum pregătește o pastă specială pe care i-a cerut-o medicul. La ce o va folosi e mai puțin relevant. Îi urmăresc mișcările și mă conving cât e de grațioasă. Da, aș vedea-o în lotul de gimnastică.

“A luat argintul?”, o întreabă dentistul în timp ce plimbă o freză prin gura mea.

“Daaa”, răspunde ea profund dezamăgită. “Hai că merge și așa”.

Doar atât a putut, să înțelegem?! Mă uit la chipul decepționat al asistentei și văd o femeie oarecare modelând o pastă. Tipa nu e deloc grațioasă – trage pasta cu degele ei butucănoase și o face plictisită, că doar e trecut de 19 și mai e un pic până se închide prăvălia. Pun pariu că e genul care a fost scutită de la orele de sport. Probabil considera că cei care transpiră jucând volei sau sărind în nisip sunt niște fraieri. Iar unii dintre fraierii care au făcut sport zi de zi urcă acum pe podiumul de la Olimpiadă.