Iarna din copilărie

29 Jan

Tata Îți mai aduci aminte cum ieșeam iarna și ne plimbam cu sania ore întregi încât, când ne întorceam în casă avem cu toții mâinile de gheață, iar nasurile vinete de frig? Drept că atunci nu aveam calculator…

Irina Daaaaa, era una dintre activitățile preferate din tot anul! În ciuda nasurilor și a degetelor înghetate. Îmi amintesc și de iazul pe care ne dădeam de-a „lușuiul” , și de dealurile dinspre pădurea de porumbrele (erau 3, ca pe pârtii, cu diferite grade de dificultate).

Mai vreau ierni în care să-mi înghețe nasul, să mă bat cu zăpadă și să beau ceaiuri fierbinți. Mai vreau multe ierni alături de Tata și Mama, și mai vreau să redevin copilul care se bucură de fulgi și de frig.

Acasă

Cum răsare dimineața în Bulgaria

16 Jan

Rasarit 2013-01-09 07.06.16 2013-01-09 07.09.10 2013-01-09 07.09.22 2013-01-09 07.09.57 2013-01-09 07.11.16 2013-01-09 07.11.53 2013-01-09 07.13.05 2013-01-09 07.13.18 2013-01-09 07.13.29 2013-01-09 07.16.18 2013-01-09 07.17.16 2013-01-09 07.18.55 2013-01-09 07.24.13 2013-01-09 07.24.59 2013-01-09 07.28.07

Despre piloții de Formula 1

7 Jan

copacul-nostru

Am carnet de mulți ani. Nu stau să-i număr acum. Am condus câteva ore în timpul școlii auto, 5 minute în parcarea de la Auchan (acum 2 veri) și 3 minute pe un drum pustiu de țară (mai contează când?). Dacă e să trag linie, nu numai că am stat prea puțin pe scaunul șoferului, dar nici nu-mi amintesc cum e să urnesc mașina din loc. Dar eu am carnet. La o adică pot chiar să mă laud.

Cei care știu că am carnet mă bat la cap să pun mâna pe volan, să bag cheia în contact și să gonesc pe șosele. Să capăt curaj, experiență. Sau experiență, curaj, nu știu care-i ordinea. Mie însă mi-e frică.

Frica mea este alimentată de felul în care conduc alți oameni. Mă rog, dacă ar fi să urc la volan chiar acum, vă spun sincer că m-aș teme mai mult de mine decât de alții. Dacă nu apuc să frânez, nu văd un pieton, derapez, ori îmi moare motorul în mijlocul unei intersecții?

Mi-a zis tata o dată: „Dacă ești un bun pieton – știi cum să mergi pe trotuar fără să intri în oameni – înseamnă că poți să conduci fără probleme“. Tot el a precizat cu alte ocazii că oricine poate să ia astăzi carnetul. Și îi dau dreptate. Carnetul l-am luat eu, dar asta a fost partea ușoară. Partea dificilă, ori să-i zicem – partea cu adevărat importantă – e să ai curajul să fii șofer, dar să-ți asumi și responsabilitatea pe care ar trebui s-o aibă orice participant la trafic.

Pieton fiind am asistat la multe scene care demonstrează că accidentele pot fi prevenite. De exemplu, sunt oameni care se aruncă pe trecerea de pietoni când semaforul e roșu. De pe scaunul pasagerului am observat că cei mai mulți pietoni care traversează neregulamentar sunt bâtrâni sau părinți cu copii – toți aleargă ca disperații de pe o parte pe alta a carosabilului. Dacă îi claxonezi, te înjură. Dacă nu-i claxonezi, oamenii trăiesc cu gândul că e OK să traverseze oricând, oriunde.

Nici șoferii nu sunt mai corecți, pe de altă parte. Încă mai există inși care se consideră piloți de Formula 1. Și din ăia care trec pe roșu.

Am auzit că „virusul“ condusului intră ușor-ușor sub piele, până când face ce vrea din tine. Te trimite la distanțe mari, te provoacă să conduci noaptea, pe ninsoare, pe ploaie, pe arșiță, cu un pasager, doi, trei. Însă virusul ăsta trebuie ținut în frâu. Când voi găsi rețeta perfectă, știu că voi fi gata să gonesc pe șosele.

Colțunași – rețeta Mamei

3 Jan

De când mi-s femeie măritată am început să gătesc mai des. Nu mai mult, nu mai bine, doar mai des. 🙂 Iar țelul meu este ca într-o bună zi să gătesc la fel de bine ca Mama. Să nu simt că mâncarea n-are suficientă sare, piper, aluatul e cam nefăcut, sau Doamne ferește! nimic din ce pun în gură n-are gust. Deocamdată testez, dar prevăd un viitor plin de reușite gastronomice. Colțunașii se numără printre preferații mei, iar rețeta e furată 100% de la Mama (prin smartphone, dacă ajută cu ceva). Pentru vreo… 6-8 porții (în funcție de cât de flămânzi sunt mesenii) avem nevoie de:

Aluat: 2 ouă + sare + 500 g făină + 1 pahar cu apă 

și

umplutură (colțunașii se pot umple cu brânză, varză, cartofi, vișine, etc)

PREPARARE: Într-un bol mare se toarnă făina, se sparg ouăle, se presară puțină sare peste ele (fără să exagerăm) și apoi se toarnă apa. Se frământă un aluat omogen, nelipicios. Dacă se lipește de degete, mai adăugăm puțină făină. Când aluatul este aproape gata, întindem niște făină pe un tocător mare, din lemn. Eu am unul de la Lidl, dar se găsește și la Ikea, și prin toate supermarketurile.

Se întinde puțină făină

În continuare tăiem aluatul în 6 și frământăm separat fiecare bucată. Trebuie să iasă niște bile de genul ăsta:

 Bile din aluat

Acoperim bilele cu un prosop curat și le lăsam vreo 10-15 minute să “se odihnească”, vorba mamei. 😀 Apoi, întindem fiecare bilă și obținem câte o foaie cu grosimea de câțiva milimetri (nu foarte subțire, ca să nu se rupă aluatul când îl umplem). Tăiem foile în patrulatere cu laturile aproximativ egale și punem în centrul fiecăruia puțină umplutură – în cazul ăsta, brânză.

Colțunași... making of

Umplutura am făcut-o din brânză proaspătă de vaci + 2-3 ouă (2 dacă ouăle sunt mari și 3 dacă-s mai mici) + puțină sare.

Umplutură din brânză proaspătă de vaci

Unim laturile patrulaterelor și așezăm colțunașii pe un platou presărat cu făină din abundență, ca-n următoarele imagini (dacă o fotografie face cât 1000 de cuvinte, imaginați-vă cât fac trei):

Lipim laturile

Lipim și colțurile colțunașilor... cum sună asta :)

sunt (aproape) gata!Umătorul pas presupune fierberea apei. Când dă în clocot, presărăm puțină sare și adăugăm colțunașii. Nu pe toți deodată, ci preferabil în mai multe ture – altfel ne putem trezi că, pe lângă vasele adunate în procesul gătirii, avem de curățat și aragazul :). Când sunt pe punctul de a da în foc (se face spumă și colțunașii se ridică la suprafață) turnăm puțină apă rece. Așteptăm să mai dea în foc o dată, îi gustăm și dacă sunt gata – îi trecem prin strecurătoare.

Mai e puțin :)

După ce am aruncat apa în care am fiert colțunașii, îi punem înapoi în cratiță și aruncăm cu încredere câteva cuburi de unt. La noi în familie colțunașii se servesc cu smântână. Din păcate, mi-am amintit abia pe la sfârșit că trebuie să imortalizez produsul final, așa că am făcut o fotografie cu ultimii supraviețuitori (dovadă că într-adevăr colțunașii Mamei sunt pur și simplu delicioși!).

Poftă bună! (din ce a rămas)

Insula cu plaje pentru fiecare (3)

3 Jan

Și de fapt, ultima parte. Nu de alta, dar parcă n-aș insista să transform vacanța în Thassos în mai mult de-o trilogie.

Într-una din zile am pornit în căutarea mult lăudatei plaje de Marmură (Marble Beach). I-am zis Ioanei care sunt coordonatele, Ioana fiind vocea feminină de pe GPS (pentru cei care vor citi textul în 2067). Am avut încredere în discernământul ei și am ajuns la o carieră de marmură, situată într-un vârf de deal, unde câteva utilaje excavau de zor. Am vrut să coborâm din mașină ca să facem câteva fotografii jurnalistice, dar am fost întâmpinați de niște câini nervoși, care aminteau de haitele neprietenoase din București. Așa că am coborât un pic geamul, am făcut o poză care a ieșit blurată și am luat-o din loc. Drumul de întoarcere a fost anevoios – cum ar spune povestea :D. La un moment dat, tot înaintând prin perdeaua de praf, am avut sentimentul că plaja asta nu există. Că-i o altă povestire din mitologia greacă, sau un loc inventat de thassosieni (dacă există termenul) menit să atragă valul de turiști străini. Drept dovadă fiind și faptul că până la cariera de marmură nu întâlnisem decât de o singură mașină – un BMW de România, condus de un tip supărat că-și prăfuia autovehiculul și că Marble Beach-ul era de negăsit. După ce i-am povestit de carieră, a făcut cale întoarsă înjurând Administrația de Drumuri Elene (dacă există așa ceva). Noi însă vroiam să ajungem cu orice preț la destinație, mai ales că văzusem niște vederi impresionante cu acest Marble Beach. Cu marea azurie ca-n documentarele despre plaje exotice. Într-un final, după ce am încercat un alt traseu, la fel de prăfuit și cu un drum la fel de neasfaltat –

spre Marble Beach

am ajuns la plaja din vederi. Sinceră să fiu, mă așteptam la o plajă ceva mai spectaculoasă, sau măcar ceva mai impunătoare. Este adevărat că-i construită artificial, însă ăsta nu-i un lucru neapărat rău – cel puțin pentru cineva care a văzut cele mai multe plaje care-ți taie respirația pe Discovery. Consider totuși că a meritat să includem locul în lista cu obiectivele turistice din Thassos, dar țin să-i dau dreptate cetățeanului din BMW: drumul până acolo putea fi ceva mai bun. Iată câteva poze de la fața locului:

șezlonguri în așteptarea turiștilor

motiv pentru relaxare

mai trebuie să zic ceva? :)

Când am ajuns noi, m-a mirat că erau atât de puțini turiști, însă locul s-a umplut în câteva zeci de minute. Întrucât majoritatea turiștilor erau bulgari și români, în difuzoare l-am auzit și pe Smiley și pe Connect-R cu Vara nu dorm care a fost un mare hit în 2012, dar și câteva șlagăre bulgărești pe care nu le-am prea priceput.

În Thassos a fost frumos, am văzut și am înotat în multe dintre apele care înconjoară insula (toate aparținând, evident, Mării Egee). Mi-au plăcut aproape toate plajele pe care am călcat – cele mai multe erau foarte îngrijite și te făceau să-ți dorești o casă înfiptă acolo, direct în nisipul sau pietrele de pe țărm. O casă cu multe pisici – animalele care par să fi populat primele insula, cu vedere la răsărit sau la apus, și cu câțiva măslini bătrâni în curte.

Marble Beach

Paradise Beach

un Beach oarecare

Golden Beach, inima și tortul!

Miaaaauncare!

Insula cu plaje pentru fiecare (2)

21 Nov

În Thassos m-aș întoarce chair mâine dacă ar fi cu putință. Mă rog, posibilul depinde de fiecare dintre noi, nu-i neapărat o condiție. Așa că m-aș întoarce imediat. Numai faptul că am văzut insula în septembrie și abia acum am reușit să-mi așez gândurile pe blog demonstrează că am multe de spus.

La capitolul cazare zic eu că am tras lozul câștigător. După câteva zile de căutări pe net am decis să ne stabilim în Skala Panagia – pe o plajă certificată blue flag – Golden Beach, situată aproape de Limenas (unde ne-a lăsat feribotul), într-o localitate cu suficient asfalt pentru 2 biciclete, într-o vilă cu vedere la mare și la munte.

Skala Panagia se află în partea estică a insulei. Plaja de pe partea vestică e străbătută în special de câmpie, însă marele plus îl reprezintă posibilitatea de a savura un cocktail (ori o bere Mythos), de ce nu, la apus.

Fix după ce dădusem avansul pentru cazare o prietenă m-a avertizat că Panagia e plină de români. Ca și cum asta era ceva rău. Când merg în vacanță în altă țară nu am pretenția să fiu singura româncă de acolo. Mai ales dacă-i vorba de spațiul UE. Una peste alta, în Panagia am întâlnit și români, și bulgari, și moldoveni, și nemți, și francezi, și chiar pe Paula Seling care-și plimba câinele prin stațiune. 🙂

În Thassos mi-a plăcut că majoritatea vilelor arătau altfel – acolo oamenii nu se întrec în plagiat arhitectural. Te uiți la o casă și vezi că-i diferită, că vrea să se contopească în peisaj, că spune o poveste. Evident, erau și elemente perturbatoare vizual, dar puține la număr.

Mâncarea e un alt capitol care merită toată atenția turistului din mine. Prima oară când am vizitat Grecia, într-un press trip la o bancă de celule stem din Atena, m-am îndrăgostit de o banală salată grecească și un sos tzatziki. Din păcate, la momentul respectiv nu am avut inspirația să-mi notez toate gustările de pe masă, sau măcar numele restaurantului și dacă aș reveni în Atena mi-ar fi imposibil să dau de acel loc. Țin minte fețele de masă albe, îmi amintesc de o terasă, știu că era în portul Pireu – și cam atât.

Ei bine, în Panagia (unde am luat masa cel mai des) m-am îndrăgostit numai într-o seară. Şi pentru că n-am învăţat până la capăt din greşeala comisă la Atena, nu mi-am notat nici de această dată numele restaurantului. Dar am un reper ceva mai exact: restaurantul este situat vizavi de campingul Golden Beach şi e mai tot timpul plin cu turişti. Și am încrederea că-l voi recunoaște chiar de-o fi să revin peste 10 ani. Noi am ajuns acolo pe principiul: unde-s mulți oameni sigur este mâncare bună. Și n-am regretat. Pe lângă mâncarea bună am avut și sentimentul că suntem… în vizită. Ca multe alte taverne din Thassos, afacerea este una de familie. Tatăl îţi cere comanda, mama aduce mâncarea, fiul debarasează. La final, am avut surpriza să primim din partea casei un platou cu patru prăjituri mari și bune de ți se topeau în gură.

De fapt e un lucru comun pentru greci să-și trateze clienții cu un Ouzo, un desert sau o apă plată gratis. Cum ar fi să adopte și românii obiceiuri similare de fidelizare a clienților? Unii patroni fac schimbări în acest sens. De 8 martie de exemplu, când am mers din nou cu prietenele la Manuc Cafe am primit câte un mărțișor de la un chelner foarte simpatic care ne număra din jumătate în jumătate de oră să se asigure că nu a mai apărut vreo doamnă ce suspina după puțină atenție. Tot atunci am dat și cel mai mare bacșiș E V E R, pentru briza de energie pozitivă și pentru două fire de ață primite în dar.

Insula cu plaje pentru fiecare (1)

18 Nov

Anul acesta n-am stat să mă gândesc prea mult unde să merg în vacanță. N-am căutat pe Google și nici n-am îndrăznit să-mi satisfac vreun moft păstrat special pentru concedii.

Mă vedeam cu picioarele înfipte în nisipul de pe o plajă, într-un loc unde poți să faci mișcare – nu doar să vegetezi cu burta la soare – și am ales (încurajată de poveștile și review-urile încântătoare ale altor călători) o insulă. Despre Thassos știam destule înainte să ajung acolo, informații obținute mai puțin de la Google și mai mult de la prieteni. Că are o plajă minunată căreia îi zice Marble Beach (Plaja de Marmură), că acolo pisicile sunt ca la ele acasă (pot să-ți lase câteva urme usturătoare în dermă dacă vrei să le iei în brațe), că într-un sejur de câteva zile ai timp berechet să faci ocolul insulei, și că… se mănâncă bine (condimentat, cum îmi place mie).

Am pornit la drum într-o dimineață de sâmbătă, din București, și am coborât spre Sofia. Capitala Bulgariei arată neașteptat de ștearsă, aveam să constat peste câteva ore lungi. Clădiri frumoase care par să aștepte de zeci de ani să fie restaurate, o monocromie care predomină în întregul peisaj urban, genul de gri specific orașelor comuniste. În contrast cu orașele de pe litoralul bulgăresc, biata Sofia pălește și pare lipsită de viață.

După vreo 10 ore de la plecarea din București am ajuns în Kavala, unul dintre orașele de unde se ia feribotul spre Thassos. Am înoptat în apropierea Kavalei, chiar lângă situl arheologic Filippoi, într-un hotel aflat în curtea unei biserici. Filippoi avea șase lacăte la poartă, deși locul părea încărcat de istorie. În schimb, biserica ne-a oferit un spectacol al culturii grecești – am prins un botez și o nuntă, așa că am putut să ne plimbăm nestingheriți printre invitați și să simțim că trăim grecește.

Nunta mă interesa în mod special și am reușit să fur niște idei elene, dar cel mai mult m-a impresionat lumea care a umplut curtea bisericii la astfel de evenimente. Din câte am remarcat, pe la nunțile din România lumea nu se înghesuie să vadă cununia religioasă. Chiar și subsemnata a ratat câteva cununii la biserică pentru că avea programare la coafor, de exemplu. A doua zi am vizitat cetatea din Kavala – care nu e cine știe ce obiectiv turistic, însă cei câți va euro cât ne-a costat intrarea sunt o investiție bună dacă vrei să admiri peisajul urban împletit cu marea și o bucată de munte. Apoi am luat-o spre feribotul care avea să ne ducă pe insulă.

Călătoria pe mare a durat vreo 45 de minute în care am încercat disperată să fac poze la pescăruși. Aceștia se învârteau și mai disperați în jurul feribotului sperând să prindă din zbor bucăți de pâine, chipsuri și alte minunății oferite de turiști. Prezența pescărușilor care roiau în jurul navei îmi dădea un sentiment de siguranță, ca și când am fi fost escortați de niște apărători de încredere și bâtrâni de când lumea.

În Limenas, capitala insulei, am mers ca hipnotizați spre primul obiectiv turistic – o tavernă cu față de masă în carouri și miros de gyros. Acolo am descoperit scobitorile mentolate, fețele de masă din hârtie și clamele cu care erau prinse acestea ca să nu le ia vântul.

După masă am luat-o ușor spre Skala Panagia, unde ne-am cazat la Arsenis Studios. Camere și terase spațioase, mobilier nou, vedere spre mare și munte. Și, desigur, gazde calde și primitoare. Fiecare membru al familiei contribuia cu ceva la întreținerea pensiunii. Bătrâna bătea păstăile și dădea cu mătura prin curte. Fata ei călca lenjeria și făcea curățenie prin camere. Iar soțul fetei (fată care era de fapt o femeie în toată legea) se uita la televizor.