Liniştea (nicidecum asurzitoare) de la graniţa dintre cer şi pământ te ţine în braţe şi parcă nu vrea să-ţi dea drumul. Vântul te leagănă şi-ţi cântă suav în ureche. Brusc, îţi dai seama că trăieşti şi ştii că poţi să faci orice vrei tu. De exemplu, să cobori şi să urci alte 4-5 ore ca să ajungi în vârful muntelui de vizavi doar pentru a vedea din alt unghi panorama spectaculoasă care ţi se aşază la picioare. Sau să te ridici pe vârful degetelor şi să arunci un ochi peste întreg lanţul Carpatic ca să numeri turmele de oi ce îmbracă dealurile şi cabanele crescute la întâmplare.

Apoi, poţi să întinzi pur şi simplu mâinele şi, cu ochii închişi, să simţi cum zbori – chiar dacă picioarele nu ţi se dezlipesc de pământ. Să asculţi liniştea şi să transmiţi mesaje în tăcere lui Dumnezeu, celor dragi, celui de lângă tine. Frumoase sunt şi mesele luate la înălţime. Cumva seamănă cu cele de pe câmp, când roşiile sunt mai dulci, brânza mai pufoasă şi apa mult mai răcoritoare.

Dar cea mai frumoasă este experienţa. Drumul pe care îl parcurgi până sus în linişte, departe de grămezi de oameni străini ţie pentru că cei pe care îi întâlneşti pe traseu devin pe loc prieteni. Le zâmbeşti, îi saluţi, îi întrebi de unde vin, dacă mai e mult până sus, îi rogi să-ţi facă o poză în timp ce te sprijini de o piatră veche de când lumea. Şi timpul stă în loc…

Şi pielea de pe picioare preferă bătaia vântului sau chiar aerul uscat de vară. Iar în ritmul ăsta cred că în curând voi dona toate perechile de blugi şi voi ticsi în dulap numai rochiţe şi fustiţe făcute din bucăţi modeste de stofă. Modeste, dar ce mai contează când e răcoare şi ţi-e  bine?

Şi dacă în 4-5 ani nu mă înţeleg nici cu mini-fustiţele, mini-bluziţele şi mini-rochiţele, prevăd că mă voi muta pe o insulă pustie unde să hoinăresc în voie. Eventual să fac tumbe modeste, echipată în costumul modest al Evei şi să vă trimit sticluţe cu mesaje felurite, direct prin briza răcoritoare a mării.

Credit foto: Me me me!

…îmi oferă satisfacţii imense. Un exemplu relevant: limonada bine făcută. Obligatoriu îndulcită cu puţină miere.

Dar nu despre asta vreau să vă vorbesc, ci despre senzaţiile pe care mi le dau dulciurile. Mă topesc numai când le văd şi-mi doresc să mi se topească în gură, să le simt gustul îndulcit – adică tona de zahăr cu care au fost însiropate. Şi-mi place să le primesc (dar nu în cantităţi mari că nu-mi doresc să fac diabet), aşa cum le-am primit ieri la birou când am fost răsfaţată (împreună cu ai mei colegi) cu câteva platouri generoase de bunătăţi… aţi ghicit! dulci.

Pe mine m-a bucurat ideea că zăceau acolo pe masă(oarecum la dispoziţia mea) şi că puteam să-mi iau orice, oricând. Şi, poate cel mai mult, mi-a plăcut cromatica lor jucăuşă şi, desigur, aerul ca desprins „din copilărie“ pe care l-a adoptat fiecare dintre noi. Din când în când zăream din spatele monitorului meu câte un adult transformat orbeşte în copil – amator sau expert în ale deserturilor – cum se întorcea voios din mini-bucătăria noastră mai mult improvizată, aproape sărind de pe un picior pe altul, cu gura până la urechi, ţinând cu grijă câte o bomboană fondantă sau o mini amandină.

Şi tot ieri m-am convins a nu ştiu câta oară (ca şi azi dimineaţă de altfel – în timp ce împingeam în gură un biscuit ornat cu nişte gem delicios): când îţi începi ziua cu câteva calorii la bord, totul pare mult mai frumos şi extrem de realizabil.

Dar să încep povestea pe care o voi copia direct dintr-o notiţă de pe telefon – scrisă la doar câteva minute după ce am călcat din Paradisul Relaxării în Paradisul Urban.

„Tocmai am fost pentru prima oară la un SPA. Şi nu oriunde, ci în paradisul relaxării. Îmi simt pielea ireal de catifelată şi mă abţin cu greu să nu-mi mângâi/adulmec/sărut braţele, mâinile, degetele. Dar îmi amintesc la timp că sunt în metrou. Şi plutesc! Cred… Ba nu, sunt sigură că trăiesc o stare de euforie la care până acum nici nu am îndrăznit să visez măcar. Sunt fericită, zâmbesc, îmi imaginez că arăt ca o perdea elegantă, croită din cea mai scumpă catifea.

Brusc, îmi dau seama că mi-e frică. Mă gândesc cu oroare la clipa când voi călca din nou sub duş. Trebuie să găsesc o modalitate prin care, cumva printr-o mare minune, să nu spăl dintr-o dată untul, zmeura şi toaaaaate aromele care acum îmi hrănesc şi îmi răsfaţă fiecare milimetru din piele.

Închid ochii pentru câteva secunde şi iar e semiîntuneric, iar aud muzică în surdină, iar simt aroma lumânărilor, iar plutesc… Mă trezesc din reverie când trebuie să cobor din tren. Mă ridic de pe scaun şi constat că l-am «îmbălsămat» cu o mostră generoasă de ingrediente-minune. Decid să nu şterg această urmă de fericire care ar putea să bucure alte perechi de picioare însetate de hidratare. Şi, spre uimirea mea, sunt convinsă că am luat o decizie bună.“

IUBESC MASAJUL!!! Îmi place mai ales starea pe care o am după masaj şi, categoric, mai vreau! Vă zic eu, asemenea cadouri nu se uită.

Daniela, you are the best! :*

Aşadar, românii/moldovenii/italienii/coreenii/hawayenii/americanii
sau_oricine_altcineva (în funcţie de publicul vostru) la olimpiadă:

În prima zi au luat o medalie de aur
A doua zi au luat trei medalii de aur
A treia zi – au fost prinşi.

Ha ha ha ha!!! (în avans – nu de alta, dar ştiu cât e de funny )

Click to view slideshow.Weekendul trecut (despre care am promis că povestesc de la locul faptei, dar după cum observaţi mi-a luat ceva timp să descarc pozele şi să scriu 2 vorbe), ei bine… a fost nesperat de frumos.

Am admirat un răsărit cald şi luminos, am alergat pe malul mării (vreo jumătate de oră!) şi m-a bucurat nespus compania altor câţiva împătimiţi ai joggingului, am mâncat peştişori pe plajă (don’t worry, am aruncat mizeria unde trebuie), am văzut cum se face cafeaua pe nisip, era să adorm în soare, mi-am văzut nepoţelul – copilul cu cel mai frumos zâmbet din Constanţa, am făcut poze cu răsăritele, apoi am mâncat din ele !

Iar duminică, la întoarcere, am luat-o spre Călăraşi şi am trecut Dunărea, ghiciţi cum! Ta da! Cu bacul. Dar până acolo am oprit în Adamclisi, unde am admirat Tropaeum Traiani. Apoi am vizitat mănăstirea şi peştera Sfântului Andrei. Las imaginile să vorbească – doar fiecare dintre ele face cât 1.000 de cuvinte, nu-i aşa?

Visez să văd răsăritul (sau măcar cum se ascunde soarele după mare) şi să găsesc câteva pietricele cu personalitate pe care, la întoarcere, să le aşez artistic pe marginea căzii. Cu asemenea plan weekendul se anunţă frumos tare!