În fiecare zi — acelaşi traseu, oameni diferiţi. Oameni diferiţi, gânduri şi comportamente pe măsură. Săptămâna trecută eram în tramvai. Nimerisem la o oră nu prea potrivită (era aproape şase), când mijloacele de transport în comun sunt ticsite cu salariaţi, pensionari şi studenţi ca mine, care nu-şi găsesc altceva mai important de făcut la acea oră. Îmi găsisem un loc bun, lângă uşă, unde mai ai norocul să te bucuri de o gură de aer poluat, dar binevenit în toată agitaţia aia.

La o staţie, coboară trei şi urcă (se împing de fapt) şase. Printre ei, un bărbat care îşi face loc pe lângă mine. Nici nu se închid bine uşile, că începe să comenteze: “Fir-a dracului de muiere. Aşa se merge? Hristosu mă-tii cât te-am aşteptat să vii în staţie, şi acum mergi ca o muiere, muiere ce eşti tu!” Nu zic nimic, altădată aş fi acţionat cumva. Acum, era prea mică distanţa dintre noi doi, iar limbajul lui prea “îndrăzneţ” ca să îndrăznesc să mai fac vreo remarcă. Omul continuă “Morţii mă-tii, aşa se circulă?”. Dacă tramvaiul nu era condus de o femeie, nu aş fi avut curajul să fac ceva. Aşadar, mă asigur că cetăţeanul se uită în direcţia mea, şi îmi dau ochii peste cap, în speranţa că va înţelege mesajul pe care i-l transmit. Evident, eram deranjată de vocabularul lui. Mai ales că suntem în postul Paştelui când oamenii ar trebui să cugete mai mult şi să vorbească mult mai puţin şi mai cu frică de Dumnezeu.

Barbatul însă, mai are ceva de adăugat “Hristosul mă-tii, mergi de te rupi!” M-am resemnat. În fond, fiecare să facă ce vrea, şi să vorbească după plac.

Am iubit in viata (in my lifetime cum se spune) o singura data. Insa am iubit fara sa o spun. Am iubit fara sa dau de inteles ca iubesc. Fara sa urlu de fericire. Asa cum n-as mai iubi vreodata.

Data viitoare imi propun sa iubesc din cuvinte, dar cumpatat. Din priviri, si totusi nu prea insistent. Cu pasiune, fara sa sufoc insa. Incercand sa evit greselile din trecut si facand loc pentru altele, pe care sa le omit in viitor. O sa iubesc mai mult si o sa gandesc mai putin. Ma voi raporta la prezent si nu la celelalte doua mari dimensiuni ale timpului. O sa permit sa fiu imbratisata mai strans si sper sa mi se permita acelasi lucruri. Voi incerca sa raman eu insami, fara sa ii cer celui de langa mine sa fie altfel.

Voi incerca sa iubesc in fiecare clipa altfel, ca si cum ar fi pentru prima oara, numai de dragul de a simti bucuria primului schimb de priviri, apoi de cuvinte, atingeri, imbratisari. Bucuria primului sarut. 

Tu cum ma vei iubi?

Mă tot apuc de câteva săptămâni bune să scriu ceva pe blog. Pe lângă faptul că a trecut parcă o eternitate de la ultimul post (nu din ăla bisericesc), am confundat adresa de e-mail cu numele utilizatorului şi a trebuit să-mi resetez parola după ce am încercat – în zadar – mai multe combinaţii.

De data asta o să scriu despre pungi. Doamna Emilia, gazda mea din timpul liceului, îmi povestea despre un profesor universitar din Iaşi, care spunea: „din pungă de vedere”, la mişto of course.

Asta ca asta, mai enervantă e prezenţa pungii în contextul – transport în comun. Acum câteva săptămâni, aşteptam metroul pe la o oră din aia cuminţică, în care toată lumea apucă să prindă un loc. Şi la uşă se împingeau două cupluri: un baiat şi o fată de vreo 17-18 ani, îmbrăcaţi după ultimul răcnet de cartier şi doi bătrâni, aparent la locul lor; toţi dodaţi cu pungi de la un supermarket din zona Unirii. Stăteau cu toţii lipiţi de uşile alea şi aşa jegoase, cu ochii injectaţi şi aminteau de hienele care sunt pe cale să-şi atace prada din documentarele gen Animal Planet. S-au deschis şi uşile, iar cei patru au sărit de pe peron direct pe scaune, la fel ca şi ceilalţi pasageri de altfel. Şi dacă tot au prins loc şi-au mai înşirat şi pungile pe acolo, cu iscusinţă, trădându-şi astfel experienţa pe care o au în astfel de mişcări graţioase.

Ieri am cumpărat o pâine împletită. Îmi spune vânzătoarea că e 1leu şi 70 de bani, şi îmi dă cu un leu mai puţin rest. Îmi zice apoi: „Ce te uiţi aşa domnişoară, crezi că dăm pungi degeaba aici? Fii serioasă!“
Mai sunt şi cei care-şi cumpără o pâine şi o conservă cu mazăre şi cer şase pungi de la vânzătoare, după ce evident, şi-au pus deja produsele în pungă.

Şi ce mişto era cu plase din alea croşetate, tip pânză de paianjen. Le purta omul cu el, şi nu mai avea nevoie să se lupte pentru cât mai multe – primite moca.
 
Voi ce experienţe aţi avut cu pungile?
 

Din balonul lui Alifantis.

In urma cu aproape un an, Nicu Alifantis si formatia Zan porneau intr-o noua aventura: 5 saptamani in balon, pentru a sarbatori cei 10 ani de colaborare. Din intamplare, m-am aflat si eu la conferinta de presa in cadrul careia se anuntau cele zece concerte care urmau sa se desfasoare in diverse teatre din Bucuresti. Intalnirea a avut loc intr-un pub de pe la Universitate, si daca tot ma aflam acolo am profitat de sansa de a-i lua un scurt interviu.

Imi amintesc ca eram destul de emotionata, mai ales pentru ca nu eram din partea vreunei publicatii si m-am prezentat in fata cantaretului ca studenta X, in anul III la Facultatea de Jurnalism. M-a intalnit insa un om foarte deschis, care m-a tratat cu multa seriozitate, asa cum se cuvine sa se comporte o vedeta cu un fan

–   Aveti multi fani in randul tinerilor?

–  Sa stii ca am constatat in ultimii ani ca media de varsta a publicului meu a scazut considerabil si ma bucur foarte mult pentru lucrul asta. Iar faptul ca am multi fani, indiferent daca sunt mai tineri sau mai in varsta, nu poate decat sa ma bucure. Este absolut onorant pentru mine, dar lucrul asta ma si obliga foarte tare. 

–  Este atat de greu sa va mentineti publicul tanar? -

–  Da, categoric. Pentru a convinge aceasta noua categorie de public sa vina la concertele mele si sa imi asculte muzica, este nevoie ca spectacolul sa iasa de fiecare data bine. Tinerii sunt foarte atenti la detalii, la decor. Spectacolul trebuie sa capteze. Interesul meu in clipa de fata este sa fie un concert bun, sa se cante bine, sa nu ii dezamagim pe cei care au venit la concert, si astfel sa ii convingem pe cei tineri sa mai vina si altadata.  

–  Apropo de decor. Stagiunea de anul acesta se va desfasura, am inteles, in teatrele din Bucuresti. De ce ati ales scena teatrului?

–  Pentru ca eu ucenicia mi-am facut-o in teatru, am avut mari si indelungate tangente cu teatrul romanesc. Am lucrat foarte multa muzica de teatru, am colaborat cu mai toate teatrele din tara. Sala de teatru imi da sentimentul ca este cea mai confortabila locatie in care eu imi pot face un recital, ma ajuta sa imi exprim toate gandurile muzicale, sa creez acea intimitate intre artist si spectator si repet, e sala in care ma simt cel mai confortabil.  

 –  De ce ati ales cate un teatru pentru fiecare dintre cele 10 concerte si nu unul singur?

–  Pentru ca este posibil ca si fanii mei sa se simta confortabil intr-un anumit teatru, intr-o sala mai mica, sau mai mare. Evreii sunt sigur, vor prefera Teatrul Evreiesc de Stat, si nu Bulandra sau Tandarica. Acum, lasand gluma la o parte, unii prefera sa vada un concert intr-o sala mai mica, mai intima, altii – in sali mai spatioase. Asta tine de gust si de comoditate. 

–  Ok. Decorul ramane acelasi. Veti purta si costumele de la ultima piesa?

–  Nu, nu, nu! Nu mergem pana acolo. Doar cadrul scenografic este acelasi, si atata tot. Dar o sa am in vedere si varianta asta pentru urmatoarea stagiune, sa stii! 

–  Va mai amintiti cum a inceput colaborarea cu cei de la Zan?
–  Sigur. Pe cei 4 Zani, cum obisnuiesc eu sa le spun, i-am cunoscut in urma cu cinci ani la un concert, in Mamaia. Am cantat eu, au cantat ei, am schimbat cateva vorbe. Si ne-am reintalnit in Bucuresti in acelasi an, din nou la un concert, unde am avut ocazia sa ne cunoastem mai bine. Lucrurile au evoluat destul de repede, si in anul urmator am cantat impreuna tot in Mamaia, orasul in care ne vazusem intaia oara. Mi-a venit atunci ideea unei colaborari mai serioase, si iata-ne la aniversarea celor 4 ani Alifantis si Zan.  

–  Si ideea celor 5 saptamani in balon, cui ii apartine? Numele pe care l-ati dat stagiunii din acest an are vreo legatura cu cantecul “5 saptamani in balon”?

–  Ideea le apartine mai mult celor de la Zan, in special lui Sorin, baiatul de la clape. Dar alegerea noastra are legatura si cu cantecul cu acelasi nume. Ne-am gandit ca e mai bine daca oferim un indiciu fanilor prin intermediul acestui nume, pentru ca multi au auzit deja cantecul pe la radio.  

–  Am citit zilele acestea despre modul in care va incepeti stagiunea. Zburati cu balonul de la Casa Presei pana la teatrul Casandra. Modalitate originala, dar si riscanta, nu credeti?

– Metoda asta neconventionala de transport pe care am ales-o, este pentru ca am stabilit sa ne intoarcem un pic la esente si la locul de pornire. Asa ne-a venit ideea asta cu un mijloc de transport mai retro. Zburam deasupra capitalei pentru a atrage atentia asupra evenimentului, dar mai ales pentru a le arata fanilor ca ne-a ramas sufletul tanar si plin de romantism. Oricum, nu dureaza mult zborul, asa ca nu aveti de ce sa va ingrijorati. Vom zbura doar pana la Studioul de teatru Cassandra, acolo unde va avea loc primul spectacol.   

– O ultima intrebare: o sa cantati live? -

- Bineinteles ca da. Consider ca este absolut necesar sa canti live pentru cel care iti admira munca si ti-o respecta. Sa canti live, e ca si cum i-ai face o declaratie de dragoste celui care vine sa te asculte.

Şi începutul…Chiar dacă a trecut şi Crăciunul şi Revelionul o să răspund provocărilor lansate de Adineloo şi Deni, care mi-au trimis câte o ditamai leapşă. Cadoul preferat, leapşă înmânată de Deni (scuze pentru de De-u). Top 5 aşadar:    

    4.  Să ma reîntâlnesc cu Ula,  Mama, Vanya , Mariela şi bineînţeles cu Martin, care a reuşit să-mi amintească de existenţa unor lucruri atât de simple într-un ritm atât de ameţitor. (toţi sunt prieteni pe care mi i-am făcut în SUA)şi nu în ultimul rând 

   5.   Mai vreau să reiau legătura cu cei pe care i-am uitat sau m-au uitat. Sunt câteva persoane care îmi lipsesc enorm de mult. 

 Si ca să-i răspund Adinei, anul ăsta a fost prima oară când am petrecut Revelionul în altă parte decât acasă. Ca un prim detaliu, mi-au lipsit ai mei chiar dacă am fost de Crăciun împreună. Mie îmi place foarte mult în Ialoveni, şi nu atât în oraş, cât în casa în care am locuit o însemnată perioadă din viaţa mea. Acolo unde simt că mă aflu într-o zonă de maximă siguranţă, în care sunt iubită aşa cum sunt şi înconjurată de oameni care au mari aşteptări de la mine, dar care în acelaşi timp sunt gata să tolereze până şi cele mai stupide lucruri pe care le fac. Îmi plac discuţiile care se lansează la mesele festive, gen Crăciun, An Nou, Paşte, sau zile de naştere, pentru că se râde mult, poţi auzi glume din alea bune, vechi, dar spuse întotdeauna altfel.  

Aşadar, am început cu ştirile de pe Pro Tv Chişinău unde am văzut nişte reportaje drăguţe: cum au sărbătorit credincioşii Crăciunul la Vatican, la Ierusalim, cum nişte tineri din Moldova, stabiliţi de câţiva ani în Canada trimit în fiecare an de sărbători, ajutoare pentru copiii din orfelinate, câte ceva despre obiceiurile din această perioadă a anului. Iată cum suna primul reportaj la televiziunea naţională: preşedintele ţării ne prezintă noul tip de tractoare moldo-beloruse, pe care scrie numai Belarus si ar trebui să se adauge şi Moldova, şi care sunt disponibile în două culori: roşu (evident) şi galben. De asemenea, completează preşedintele: ″în tractorul ista se află toate răspunsurile″ şi ″aceste tractoare vor face o treabă mare″.  Hmmmm… Buun! Altă ştire: premierul Vasile Tarlev a avut o întâlnire cu un bătrân comunist la ditamai masa rotundă, unde i-a ascultat of-ul şi doleanţele, şi la sfârşit ca să-i închidă gura, i-a aruncat în braţe o pungă cu ceva pentru masa de sărbători (adică pentru Anul Nou şi Crăciunul pe vechi, ăla celebrat de ruşi). Din nou o ştire despre Voronin, după care un material despre faptul că se apropie Anul Nou şi tot mai mulţi oameni vor cumpăra petarde şi artificii, şi pe la sfârşit o ştire lipsită de importanţă: cum că ″unele popoare catolice sărbătoresc azi Crăciunul″.  Din fericire, bunica a inţeles repede care-i treaba. Păcat de alţi moldoveni care nu realizează cine sunt Voronin&Co. Este evident de ce bătrânii din Rep. Moldova ajung să îi ţină partea preşedintelui. Imaginaţi-vă cum ar fi să primeşti ani buni în loc de pensie zahăr, şi deodată să apară unul care să-ţi dea bani.  Am revenit de Revelion în România, iar în tren, în vamă, m-au prins ăia cu carnea de pui nepreparata J Și a început să-mi spună vameşul că nu am voie să aduc carne în spaţiul UE (iar eu tocmai mă ştersesem pe bot după nişte gâturi pe care le împărţisem cu doar o jumătate de oră înainte cu Cristina, verişoara mea cu care am călătorit). Şi după ce îmi trecuse prin faţa ochilor scurt-metrajul în care vameşul îmi înşfăca punga în care se afla carnea, iar eu îi zgârâiam faţa în încercarea de a recupera cărniţa, mă întreabă vameşul: ″Şi ce treabă aveţi în România?″ La care eu îi râspund cu jumătate de gură: ″Merg la munte…″ Vameşul: ″Ah, la munca? Eh, atunci te las de data asta, dar să fie ultima oară, ai înţeles?″ Și uite cum am ajuns să mănânc azi ciorbă de pui  Şi să termin în sfârşit cu leapşa Adinei, de Revelion am fost la Râșnov, la munte. Mi-a plăcut foarte mult. Am urcat într-o zi până la cetate. Poza e de acolo, iar eu sprijin cetatea. Noroc de mine Este un loc în care mi-aş dori să revin.  

Am văzut-o ieri pe Zavorancă la OTV, şi era atât de senzaţională ea şi păpuşa Oana (care va fi prezentată în curând fetiţelor nefericite din şi mai nefericita Românie), încât nu mă puteam concentra să scriu şi eu ceva despre filmul Război pe calea undelor, pe care l-am văzut cu nimeni altul decât fenomenalul Mantzy.

Deci, dacă visaţi la o seară plină de romantism, şi asta chiar în inima Bucureştiului, într-o clădire înconjurată de vreo 3-4 cimitire… învăluite aşadar într-o atmosferă de-a dreptul mortuară, atunci City Mall este cea mai bună alegere. De ce romantism? Păi, de aia. Odată ce te-ai hotărât să mergi la cinematograful din mall, şi ai avut şi insipraţia de a vedea un documentar românesc despre Europa Liberă din epoca lui Ceaşcă, atunci – primul lucru pe care trebuie să il faci este să-l întrebi pe ăla de la bilete dacă mai rulează filmul… şi odată ce ai intrat acolo, nu mai contează ce film e, la cât de intim e totul Căci cu doar 6 oameni în sală, chiar ţi se pare că ai adus marele ecran acasă.

Filmul. I-am reţinut titlul în engleză, şi pentru a-i afla traducerea a trebuit să dau un search pe google. Ruşine să-mi fie! Documentarul e interesant, şi mi-a plăcut cum a fost gândită legătura dintre cei orbi şi cei care vedeau. Atunci când asculţi radio-ul, vederea nu îţi foloseşte la nimic…

Un film despre puterea cuvântului, dincolo de graniţe. Un film care zic eu, merită văzut, mai ales dacă ai treabă cu jurnalismul.

1. Nikka Costa: Push and Pull: pt că adesea este mai uşor să împingi şi să tragi decât să alegi între aceste două

2.  pt că Seat-ul e mai mişto decât Fiat-ul

3. de aia 

4. pt că a fost “imnul” de la EWE 2007

5. ca să lase comment mantzy

Voi ce ascultaţi zilele astea?

Kino, din rusă = film. 

Am fost zilele astea pe la Muzeul Naţional de Artă ca să ”prind” din esenţa filmelor de festival. În ziua deschiderii, sau să zic în  seara deschiderii, că s-a întâmplat după ora 19 – am văzut Beowulf.

Şi acolo, în sală, lume bună din lumea blogurilor:  fulleren, mantzy, mincos, mututz, toţi cu ochii pe Angelina Jolie care trebuia să apară în splendida-i nuditate, şi eu cu Andreea, cu ochii pe Ray Winstone din acelaşi motiv. Câteva secvenţe amuzante, animaţie multă, un film prea lung, dar care merită văzut dacă e pe gratis(moca, ar zice unii:).

Ieri, la scurt metraje, unul mi s-a părut mai funny. Era despre un tată, fiul acestuia, şi un magar, şi cum a mers fiecare dintre ei la un moment dat pe sus. Mai întâi, fiul pe măgar, după care tatăl pe măgar, după care şi fiul şi tatăl pe bietul animal, după care animalul în spatele tatălui, şi în final fiul pe măgar. Totul petrecându-se într-un ritm tocmai portrivit pentru un film de această dimensiune, cu puţine replici, da’ bine alese.

top filme cu Angelina:

1. A Mighty Heart 

2. – - – - – - – - – -

3. – - – - – - – - – -

4. – - – - – - – - – -

5. – - – - – - – - – -

După cum vedeţi, nu sunt tocmai fangelină  

                Pentru că în jurul nostru şi de sus în jos se întâmplă atâtea lucruri care nu numai că merită analizate şi comentate, ci ar fi bine să mai fie şi niţel clasificate, m-am gândit după ce am cugetat… îndelung, să fie un blog cu clasamente, top 5-uri adică… numai că promit să nu mai scriu fraze atât de lungi ca să nu se plictisească lumea de tot.  

               Par example, să facem un clasament cu lucrurile naşpa care puteau să mi se întâmple zilele astea: 

               5. ce a fost: nimic    

                   ce ar fi putut să fie: un nimic pe care să îl comentez.  

               4. ce a fost:  a plouat şi a bătut vântul   

                   ce s-ar fi putut întâmpla: ar fi putut să plouă atât de mult şi să bată vântul atât de puternic, încât să mi se rupă umbrela de tot, că şi aşa s-a îndoit împotriva design-ului de umbrelă care este… Şi tocmai atunci s-ar fi putut întâmpla următorul lucru, să mă atace un necunoscut de etnie necunoscută şi eu să nu am cu ce să mă apăr, pentru că arma pe care contez cel mai mult pe timp de ploaie ar fi fost deja aruncată printr-un coş de gunoi din sectorul 5 sau 6. 

               3.  ce a fost: era să mă înec cu o felie de măr.     

                    ce ar fi putut să fie: aş fi putut să mă înec de-a binelea, şi cei din jur să încerce cu disperare(sper) să mă scuture ţinându-mă de picioare în timp ce aş fi atârnat cu capul în jos, ca să iasă odată mărul din mine.  

               2. ce a fost: am coborât la staţia de metrou Victoriei.   

                   ce ar fi putut să fie: să nu cobor la timp şi să cobor la Republica, sau la cine ştie ce altă staţie, şi chiar în acel moment să intre Metrorexul în grevă şi să nu se mai circule câteva săptămâni bune. Şi să fiu nevoită să merg numai cu RATB-ul, care btw mă cam deprimă. 

              1.     And the winner is……….

                   ce a fost: am călcat într-o groapă plină ochi cu ciment.

                  ce ar fi putut să fie: am fi putut să nu calcăm, dar dacă tot am călcat, am fi putut să rămânen clădiţi pe vecie(eram cu R. şi cu N.) în cimentul de pe strada X din sectorul Y, asemeni lui Julien şi a lui Sophie în Jeux d’enfants. Jur pe blog, că nu era niciun semn că ar fi cimentul proaspăt aşezat acolo, de unde şi marea noastră experienţă. Ne-am cufundat destul de vizibil şi deşi era să ne cimentăm for ever, nu regretăm nimic acum, că ne-am spălat încălţămintea şi pantalonii şi s-a luat materialul de construcţie cu pricina. 

                  That’s all folks! J 

      Mă gândeam acum de ce mi-aş face eu un blog. Blogurile de ştiri nu-mi plac, sunt seci şi urâte. Blogurile de opinie nu-mi plac nici ele. Mi se pare că sunt făcute de nişte oameni care vor să facă pe deştepţii, eventual de nişte frustraţi care simt că nu se pot face ascultaţi. Blogurile de tip jurnal personal nici atât. Ţin la intimitatea mea, simt că dacă îmi împărtăşesc gândurile cuiva, le pierd.      

      Şi atunci, de ce să fac un blog (în afară de faptul că aş avea o temă de genul ăsta?). Pentru că nu-mi place să cred că mi-am făcut blog doar pentru că aşa mi s-a cerut. Aşa că mi-am căutat pretexte şi variante:

- îmi fac blog ca să mint pe el, să spun cele mai aberante lucruri, dar cu un ton serios, aşa încât lumea să zică “vai, nu mi-aş fi imaginat niciodată că Irina e aşa!”

- un blog pe care să scriu cuvinte anapoda, încurcate, fără ca ele să facă o frază şi în care fiecare să caute sensurile pe care le intuieşte, le descoperă sau le doreşte;

- un blog în care să n-am cuvinte deloc, doar poze (care fac o mie de cuvinte, nu-i aşa) şi animaţii care să se lege între ele şi să facă o poveste;

- sau să mă pun în locul lui Ion Creangă. Ce blog şi-ar fi făcut Ion Creangă? Unul de ştiri? Nu cred… Unul de poveşti. Să scriu poveşti pe blog. Oricum, copiii încep să „intre pe net” de la vârste tot mai fragede, nu-i aşa

-  să fiu un blogger(bloggeritza )-plagiator. Să fac o colecţie a celor mai frumoase lucruri spuse pe bloguri. Să fac un blog de best of!

- să fac un blog-Seinfeld. Despre nimic. Să înşir fraze, întâmplări, amintiri, păreri, versuri, citate, judecăţi şi prejudecăţi, cugetări. Ah, dar staţi că, de fapt, aşa sunt toate blogurile;

      Şi totuşi… voi ce blog m-aţi sfătui să fac?