Deşi nu este încărcat cu semnificaţii religioase recunoscute lumii întregi, când te afli în capul celor 2.505 de metri pe verticală, vrei nu vrei, simţi că eşti mai aproape de Dumnezeu. Mai ales că sentimentul pe care îl trăieşti odată ajuns acolo este de-a dreptul înălţător.
Liniştea (nicidecum asurzitoare) de la graniţa dintre cer şi pământ te ţine în braţe şi parcă nu vrea să-ţi dea drumul. Vântul te leagănă şi-ţi cântă suav în ureche. Brusc, îţi dai seama că trăieşti şi ştii că poţi să faci orice vrei tu. De exemplu, să cobori şi să urci alte 4-5 ore ca să ajungi în vârful muntelui de vizavi doar pentru a vedea din alt unghi panorama spectaculoasă care ţi se aşază la picioare. Sau să te ridici pe vârful degetelor şi să arunci un ochi peste întreg lanţul Carpatic ca să numeri turmele de oi ce îmbracă dealurile şi cabanele crescute la întâmplare.
Apoi, poţi să întinzi pur şi simplu mâinele şi, cu ochii închişi, să simţi cum zbori – chiar dacă picioarele nu ţi se dezlipesc de pământ. Să asculţi liniştea şi să transmiţi mesaje în tăcere lui Dumnezeu, celor dragi, celui de lângă tine. Frumoase sunt şi mesele luate la înălţime. Cumva seamănă cu cele de pe câmp, când roşiile sunt mai dulci, brânza mai pufoasă şi apa mult mai răcoritoare.
Dar cea mai frumoasă este experienţa. Drumul pe care îl parcurgi până sus în linişte, departe de grămezi de oameni străini ţie pentru că cei pe care îi întâlneşti pe traseu devin pe loc prieteni. Le zâmbeşti, îi saluţi, îi întrebi de unde vin, dacă mai e mult până sus, îi rogi să-ţi facă o poză în timp ce te sprijini de o piatră veche de când lumea. Şi timpul stă în loc…
Mere acre îndulcite 