Pisicuța
Sora mea este topită după masaj. Atât de topită încât pot oricând să spun: “Uite, îți fac un masaj (care nu durează niciodată mai mult de 3 minute), dar trebuie să-mi dai rochia aia nouă”. Iar ea (mă jur!) e pe loc de acord și se îndreaptă (ca și cum ar fi în stare de hipnoză) spre cel mai apropiat pat, după care așteaptă cuminte să fac plata. Iar când încep să-i gâdil pielea, toarce ca o pisicuță și-mi șoptește cât de mult îi place masajul și cât își dorește să-mi amintesc mai des acest lucru. Asta o face fericită, așa că fug să o răsfăț preț de 3 minute (și un pic, că doar e sora mea dragă 
).
2012
În anul pe care mulți îl asociază cu sfârșitul lumii, mă aștept la noi începuturi. Sunt gata să mi se întâmple lucruri frumoase, minunate chiar! Să văd lumea, să-mi revăd prieteni pe care i-am neglijat, să am mai multă grijă de mine și de cei dragi, să citesc, să trăiesc, să văd filme, să gătesc, să ascult muzică, să mă inspir și să-i inspir pe alții, să gândesc pozitiv și să descopăr ce îmi doresc. Da, anul acesta vreau să aflu ce vreau să fac în următorii 2, 5, 8, 23 de ani. Vreau să trăiesc clipa și să răstorn munți. Vreau să-mi amintesc de ceea ce am scris acum și mâine, și poimâine, să nu uit că am avut asemenea gânduri imediat ce voi închide calculatorul. Iar voi veți avea grijă de asta zi de zi, nu-i așa?
Vârful Omu
Deşi nu este încărcat cu semnificaţii religioase recunoscute lumii întregi, când te afli în capul celor 2.505 de metri pe verticală, vrei nu vrei, simţi că eşti mai aproape de Dumnezeu. Mai ales că sentimentul pe care îl trăieşti odată ajuns acolo este de-a dreptul înălţător.
Liniştea (nicidecum asurzitoare) de la graniţa dintre cer şi pământ te ţine în braţe şi parcă nu vrea să-ţi dea drumul. Vântul te leagănă şi-ţi cântă suav în ureche. Brusc, îţi dai seama că trăieşti şi ştii că poţi să faci orice vrei tu. De exemplu, să cobori şi să urci alte 4-5 ore ca să ajungi în vârful muntelui de vizavi doar pentru a vedea din alt unghi panorama spectaculoasă care ţi se aşază la picioare. Sau să te ridici pe vârful degetelor şi să arunci un ochi peste întreg lanţul Carpatic ca să numeri turmele de oi ce îmbracă dealurile şi cabanele crescute la întâmplare.
Apoi, poţi să întinzi pur şi simplu mâinele şi, cu ochii închişi, să simţi cum zbori – chiar dacă picioarele nu ţi se dezlipesc de pământ. Să asculţi liniştea şi să transmiţi mesaje în tăcere lui Dumnezeu, celor dragi, celui de lângă tine. Frumoase sunt şi mesele luate la înălţime. Cumva seamănă cu cele de pe câmp, când roşiile sunt mai dulci, brânza mai pufoasă şi apa mult mai răcoritoare.
Dar cea mai frumoasă este experienţa. Drumul pe care îl parcurgi până sus în linişte, departe de grămezi de oameni străini ţie pentru că cei pe care îi întâlneşti pe traseu devin pe loc prieteni. Le zâmbeşti, îi saluţi, îi întrebi de unde vin, dacă mai e mult până sus, îi rogi să-ţi facă o poză în timp ce te sprijini de o piatră veche de când lumea. Şi timpul stă în loc…
Direct de pe insulă
Pielea mea devine tot mai sensibilă pe an ce trece. Dacă mai demult puteam să port zile întregi (toamna târziu şi iarna, evident) pulovere din alea… cu gât (ba chiar toleram contactul cu materiale ceva mai scorţoase, cum ar fi lâna) astăzi ştiu că nu se mai poate. Pur şi simplu, când îmbrac asemenea articole vestimentare, fraţilor, simt că mă sufoc!
Şi pielea de pe picioare preferă bătaia vântului sau chiar aerul uscat de vară. Iar în ritmul ăsta cred că în curând voi dona toate perechile de blugi şi voi ticsi în dulap numai rochiţe şi fustiţe făcute din bucăţi modeste de stofă. Modeste, dar ce mai contează când e răcoare şi ţi-e bine?
Şi dacă în 4-5 ani nu mă înţeleg nici cu mini-fustiţele, mini-bluziţele şi mini-rochiţele, prevăd că mă voi muta pe o insulă pustie unde să hoinăresc în voie. Eventual să fac tumbe modeste, echipată în costumul modest al Evei şi să vă trimit sticluţe cu mesaje felurite, direct prin briza răcoritoare a mării.
Adesea, micile plăceri…
Credit foto: Me me me!
…îmi oferă satisfacţii imense. Un exemplu relevant: limonada bine făcută. Obligatoriu îndulcită cu puţină miere.
Dar nu despre asta vreau să vă vorbesc, ci despre senzaţiile pe care mi le dau dulciurile. Mă topesc numai când le văd şi-mi doresc să mi se topească în gură, să le simt gustul îndulcit – adică tona de zahăr cu care au fost însiropate. Şi-mi place să le primesc (dar nu în cantităţi mari că nu-mi doresc să fac diabet), aşa cum le-am primit ieri la birou când am fost răsfaţată (împreună cu ai mei colegi) cu câteva platouri generoase de bunătăţi… aţi ghicit! dulci.
Pe mine m-a bucurat ideea că zăceau acolo pe masă(oarecum la dispoziţia mea) şi că puteam să-mi iau orice, oricând. Şi, poate cel mai mult, mi-a plăcut cromatica lor jucăuşă şi, desigur, aerul ca desprins „din copilărie“ pe care l-a adoptat fiecare dintre noi. Din când în când zăream din spatele monitorului meu câte un adult transformat orbeşte în copil – amator sau expert în ale deserturilor – cum se întorcea voios din mini-bucătăria noastră mai mult improvizată, aproape sărind de pe un picior pe altul, cu gura până la urechi, ţinând cu grijă câte o bomboană fondantă sau o mini amandină.
Şi tot ieri m-am convins a nu ştiu câta oară (ca şi azi dimineaţă de altfel – în timp ce împingeam în gură un biscuit ornat cu nişte gem delicios): când îţi începi ziua cu câteva calorii la bord, totul pare mult mai frumos şi extrem de realizabil. 
Să vă fie de bine!
Îmi şopteşte în ureche Flori, prietena mea de la Eden Spa, la sfârşitul răsfăţului (numit fără pic de exagerare) – All you need is love. Este vorba despre un voucher pe care l-am primit de ziua mea şi pe care l-am folosit abia sâmbătă. Dar a meritat aşteptarea! Şi să nu-mi spuneţi că după un masaj ca la carte nu pot să consider că maseuza îmi este prietenă (pentru că sigur nu mi-e duşman). Pe scurt – am avut parte de atingeri dumnezeieşti care pot să binedispună pe oricine.
Dar să încep povestea pe care o voi copia direct dintr-o notiţă de pe telefon – scrisă la doar câteva minute după ce am călcat din Paradisul Relaxării în Paradisul Urban.
„Tocmai am fost pentru prima oară la un SPA. Şi nu oriunde, ci în paradisul relaxării. Îmi simt pielea ireal de catifelată şi mă abţin cu greu să nu-mi mângâi/adulmec/sărut braţele, mâinile, degetele. Dar îmi amintesc la timp că sunt în metrou. Şi plutesc! Cred… Ba nu, sunt sigură că trăiesc o stare de euforie la care până acum nici nu am îndrăznit să visez măcar. Sunt fericită, zâmbesc, îmi imaginez că arăt ca o perdea elegantă, croită din cea mai scumpă catifea.
Brusc, îmi dau seama că mi-e frică. Mă gândesc cu oroare la clipa când voi călca din nou sub duş. Trebuie să găsesc o modalitate prin care, cumva printr-o mare minune, să nu spăl dintr-o dată untul, zmeura şi toaaaaate aromele care acum îmi hrănesc şi îmi răsfaţă fiecare milimetru din piele.
Închid ochii pentru câteva secunde şi iar e semiîntuneric, iar aud muzică în surdină, iar simt aroma lumânărilor, iar plutesc… Mă trezesc din reverie când trebuie să cobor din tren. Mă ridic de pe scaun şi constat că l-am «îmbălsămat» cu o mostră generoasă de ingrediente-minune. Decid să nu şterg această urmă de fericire care ar putea să bucure alte perechi de picioare însetate de hidratare. Şi, spre uimirea mea, sunt convinsă că am luat o decizie bună.“
IUBESC MASAJUL!!! Îmi place mai ales starea pe care o am după masaj şi, categoric, mai vreau! Vă zic eu, asemenea cadouri nu se uită.
Daniela, you are the best! :*
Pentru toţi fanii mei
În urma aprecierilor primite pentru bancul pe care îl spun (aproape) la fiecare ieşire în oraş cu prietenii mei, am decis să vi-l divulg şi vouă. Căci astăzi sunt binedispusă şi ar fi păcat să nu beneficiaţi de bunătatea mea nemărginită. 
Aşadar, românii/moldovenii/italienii/coreenii/hawayenii/americanii
sau_oricine_altcineva (în funcţie de publicul vostru) la olimpiadă:
În prima zi au luat o medalie de aur
A doua zi au luat trei medalii de aur
A treia zi – au fost prinşi.
Ha ha ha ha!!! (în avans – nu de alta, dar ştiu cât e de funny )
Weekendul cu final fericit
This slideshow requires JavaScript.
Weekendul trecut (despre care am promis că povestesc de la locul faptei, dar după cum observaţi mi-a luat ceva timp să descarc pozele şi să scriu 2 vorbe), ei bine… a fost nesperat de frumos.
Am admirat un răsărit cald şi luminos, am alergat pe malul mării (vreo jumătate de oră!) şi m-a bucurat nespus compania altor câţiva împătimiţi ai joggingului, am mâncat peştişori pe plajă (don’t worry, am aruncat mizeria unde trebuie), am văzut cum se face cafeaua pe nisip, era să adorm în soare, mi-am văzut nepoţelul – copilul cu cel mai frumos zâmbet din Constanţa, am făcut poze cu răsăritele, apoi am mâncat din ele
Iar duminică, la întoarcere, am luat-o spre Călăraşi şi am trecut Dunărea, ghiciţi cum! Ta da! Cu bacul. Dar până acolo am oprit în Adamclisi, unde am admirat Tropaeum Traiani. Apoi am vizitat mănăstirea şi peştera Sfântului Andrei. Las imaginile să vorbească – doar fiecare dintre ele face cât 1.000 de cuvinte, nu-i aşa?
Pe tărâmul algelor marine
În câteva ore mă arunc în braţele mării, unde intenţionez să rămân captivă până duminică seară. Sper doar să nu mă întorc cu pielea în nuanţa lui Shrek având în vedere că litoralul românesc e decorat cu alge. Aşadar, îmi iau găletuşa, lopăţica, stropitoarea, formele de modelat nisipul fierbinte, crema cu SPF 30, costumul de baie minunat şi colorat pe care l-am primit de ziua mea , Catan-ul, un pepene roşu imens şi dulce-dulce pe care l-au luat părinţii mei din Tişiţa şi vă trimit răvaşe & poze direct de pe teren.
Visez să văd răsăritul (sau măcar cum se ascunde soarele după mare) şi să găsesc câteva pietricele cu personalitate pe care, la întoarcere, să le aşez artistic pe marginea căzii. Cu asemenea plan weekendul se anunţă frumos tare!
