Spune-ţi o dorinţă şi elibereaz-o!

Cum mai e în sesiune

Zilele astea nu am timp să intru pe blog, să scriu, să-l resuscitez, să-i trag din nou una după ceafă şi apoi să-l sărut suav ca şi cum nu s-a întâmplat nimic. Şi totuşi, tentaţia este mare. Mai ales că acum scriu despre orice: IPL, tir cu arcul, coafuri moderne, teatru şi film, sex, sfârşitul lumii, numai nu despre mine. Iar blogul îl vreau şi un pic personal pentru că am cam început să uit ce-am făcut de-a lungul timpului.

De exemplu, în urmă cu câteva zile Cristina, verişoara mea, m-a întrebat dacă îmi amintesc cum am fost noi două la Burger King când eram în State şi ne-am oripilat la cât de proastă era mâncarea. Hmmmm. Nu ţin minte.

Problema mea, în zilele astea, e că lucrez la vreo trei chestii deodată şi mă simt fix ca-n sesiune. Am o listă interminabilă cu lucruri de bifat şi încerc să termin măcar ceva în fiecare zi. Sesiunea mea se termină teoretic la sfârşitul lui aprilie, iar practic – prevăd eu – undeva pe 5 mai. Dar dacă o termin, vine vacanţa! Recompensa adică. Iar în vacanţa asta vreau să învăţ un pic de spaniolă (Barcelona, qué tal?) şi vreau să fac ceva hand made. Să meşteresc ceva cu mânuţele mele iscusite. Hehe!

My Valentine, Paul McCartney

Două vedete de la Hollywood intră în pielea personajelor ce completează perfect vibraţiile emise de o voce celebră, care a intrat demult în istoria muzicii.

Balconul înflorit – episodul 1

Am în faţă nişte seminţe de Frumoasa zilei (Convolvulus tricolor) şi câteva de Zorele (Ipomea purpurea). Am nişte pământ, am ghivece, am mănuşi pentru grădinărit, am vreme răcoroasă. Am timp să mă ocup cu plantarea seminţelor şi am timp să le aştept să crească. De mâine încolo voi avea şi soare.

Planul este următorul: azi, 6 martie aprilie, pun “semănătura în răsadniţă” (aşa scrie pe ambalaj, cealaltă variantă era să pun semănătura în câmp), prin iunie aştept să răsară ceva, orice. Apoi, dacă se confirmă spusele de pe ambalaj, în câteva luni voi avea pe balcon o oază de verdeaţă, nu alta. Pe scurt: plante căţărâtoare spontane (?), volubile, viguroase, cu creştere rapidă, care în anumite cazuri pot să ajungă până la 3 metri (s-o văd şi pe asta!).

Promit să ilustrez următorul episod cu poze.

1 oră și 5 minute

Chiar dacă stau acasă aproape 24/24, m-am gândit eu că-i important să am un program fix. Adică să mă trezesc la 8 (de fapt alarma o opresc de tot pe la 8:30, dar îi bun și așa), să mănânc dimineața, să mănânc la amiază, să mănânc seara, să fac sport. De jogging m-am reapucat duminică seara, când am testat și pantalonii cumpărați acum 2 săptămâni, și am rezistat să alerg în jurul blocului doar 14 minute și jumătate. Altădată făceam performanță la acest capitol, dar să fim indulgenți căci abia am ieșit din iarnă.

Numai că una e să ai un program și alta e să te ții de el (și să faci și alte chestii pe lângă). Așa că ieri, după ce am scris câteva ore bune la un articol pentru Men’s Health, m-am gândit 1. să nu sar peste prânz și 2. să fiu un fel de Napoleon, şi anume: să mănânc și să mă relaxez în acelaşi timp. Eu reuşesc să fac asta doar dacă mă uit la trailere pe YouTube, din pat, în timp ce înghit mecanic mâncare.

M-am gândit că tot scenariul ăsta ar trebui să dureze sub 20 de minute. Numai că socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din târg. În bucătărie totul a decurs fără incidente majore: am luat polonicul, am amestecat un pic zeama făcută de mama, am turnat în farfurie, am găsit chiar și un cartof (mare bucurie!), am scăpat polonicul pe gresie – dar măcar nu era plin. Am șters repede urmele de zeamă cu un șervețel (nu aveam timp să aduc mopul) și am pus mâncarea la încălzit.
Au trecut: 5 minute

Apoi am pus mâncarea pe o tavă, am scos câteva felii de pâine neagră și am dus prânzul în dormitor. Pe noptieră.
A mai trecut: 1 minut

Am dat o fugă în living, după laptop. Acolo mi-am amintit că era în bucătărie. L-am luat din bucătărie şi l-am transportat în dormitor. Mi-am scos două perne mai pufoase şi le-am rezemat de spătarul patului. M-am aşezat, mi-am întins picioarele şi am respirat adânc, timp în care mi-am dat seama că ar trebui să aduc şi perna de la laptop (ca nu cumva să se încingă salteaua). Am căutat perna, dar n-am găsit-o. Aşa că am renunţat.
Au trecut alte: 7 minute

Când, în sfârşit, am dus lingura la gură am constatat că nu mai era nevoie să suflu. Zeama era rece. Am dus-o de urgenţă în bucătărie şi am lăsat-o 4 minute în cuptorul cu microunde ca să nu se răcească aşa repede. La un moment dat m-am întrebat dacă nu cumva e prea mult, dar nu vroiam să risc.
Au trecut încă: 5 minute

Ajunsă în pat, primul lucru pe care trebuia să-l fac ca să fiu cât mai eficientă era să dau un search pe YouTube cu trailerele filmelor din 2012 si sa le deschid în ferestre diferite, ca să mănânc în tihnă – apăsând doar pe Play când era nevoie. Zis şi făcut. Am început cu Snow White and the Huntsman, deşi îl mai văzusem eu, dar mi-am zis ca măcar de data asta să ştiu la ce să mă aştept. Şi fix pe la minutul 1:20, când Charlize Theron sparge oglinda cu strigătul ei diabolic, am scăpat cartoful pe cuvertura de pe pat.
Au mai trecut: 4 minute

Cred că e de prisos să vă povestesc în detaliu cum am spălat petele de cartof şi urmele de zeamă de pe cuvertură, dar trebuie să vă spun că mi-a luat nici mai mult, nici mai puţin de jumătate de oră. Aici intră şi uscatul cu foenul. Da, folosesc din când în când foenul ca să usuc vreo bluză pe care vreau s-o îmbrac, dar nu e suficient de uscată.
Aşa au trecut alte: 30 de minute

Mai mult obosită decât relaxată, după ce am scos foenul din priză, mi-am luat jucăriile din dormitor: farfuria cu zeamă, pâinea neagră, lingura şi tava, şi le-am dus în bucătărie. Această cameră e special gândită pentru a face mâncare şi a o mânca. Mi-am încălzit iar zeama (alte 2 minute) şi pe urmă am mâncat în tihnă, cu zgomotul produs de frigider pe fundal, vreme de 11 minute – atât cât îţi ia să mănânci un bol cu zeamă făcută de mama.

Concluzia? Când vrei să mănânci repede, mănâncă şi atât. Încearcă să nu tricotezi, să nu dai cu aspiratorul şi să nu sădeşti flori pe balcon.

Dare to live your life

Sursa: www.piccsy.com

Azi nu am somn

Acum câteva minute, când m-am uitat la ceas, am constatat că azi e deja mâine. La ora asta ar fi trebuit să fiu în pat, culcată pe spate (aşa adorm de obicei şi mă aştept să stau neclintită toată noaptea), cu ochii închişi şi mintea hoinărind într-o lume paralelă. Dar ceva nu mă lasă să aşez geană peste geană – mi-e frică să nu visez piesa de teatru la care am fost acum câteva ore, să retrăiesc acele clipe… uneori destul de penibile.

“Cafeneaua este un spectacol la care se râde”, scrie pe site-ul teatrului Masca. Really? Eu nu i-am prea înţeles umorul. Acum stau şi mă gândesc de ce oare. Poate nu am avut cel mai bun loc (da, am cumpărat ultimele bilete), poate nu am auzit bine glumele, poate nu am făcut suficiente ore de italiană ca să pricep schimbul de replici formulate în această limbă, poate nu merg prea des la teatru şi nu înţeleg mesajul actorilor, sau poate pur şi simplu… spectacolul din această seară nu a răspuns exigenţelor mele (şi a celor 9 persoane cu care am fost + cine ştie câţi alţi oameni din sală).

Da, mi-a plăcut că era un musical, actorii au cântat bine şi au rostit cuvintele clar. Dar am avut impresia că unii dintre ei se străduiau parcă prea mult să fie amuzanţi, se dădeau prea tare şi prea des peste cap (la propriu), prea săreau de colo-colo, prea catapultau căni şi farfurii în unii spectatori. Alţii - Mihai Malaimare (Pantalone) sau Dora Iftode (Ea) – au reuşit să salveze cât de cât piesa prin talentul lor de a comunica publicului emoţiile şi stările personajelor interpretate.

Nu am nimic personal cu teatrul Masca. Prima oară când am fost acolo am văzut Venexia şi am rămas impresionată de decor, culori, vestimentaţie, roluri bine jucate. Atunci mi-am zis că e musai să revin, să-i mai văd. Azi însă, erau momente când mă întrebam: “Este loc şi de mai rău?”. Cu toate acestea, nu mă despart de Teatrul Masca, ba chiar îmi doresc să ne iubim şi să ne dorim măcar o dată pe lună. Şi chiar dacă azi nu am somn, mâine promit să consult cu atenţie lista pieselor din programul viitor. Aşa cum zicea prietenul meu – este bine să ai termene de comparaţie ca să faci diferenţa între un spectacol foarte bun şi celelalte. Iar Cafeneaua face parte (în viziunea mea) din a doua categorie.

Povestea iubirilor care se încăpăţânează să revină

Anul acesta am primit câteva SMS-uri de 8 martie – prietene şi verişoare mă felicitau cu frumoasa zi internaţională a femeii. Şi când savuram mai bine momentele de reconectare cu aceste domniţe care-mi sunt deosebit de dragi, mai primesc un SMS. Sinceră să fiu, mă bucur când îmi scrie lumea, dar nu mă bucur că aştia de la Orange mi-au dat 700 de minute în reţea – pe care nu le vorbesc niciodată – şi nici un SMS, ceea ce transformă schimbul de mesaje într-o plăcere destul de costisitoare.

Dar iată, surpriza zilei de 8 martie a fost că primisem un SMS de la un fost. (Cum să nu faci cost suplimentar când îţi scrie o fantomă din trecut?) Nimic anormal până aici, nu? Şi dacă vă zic că n-am schimbat o vorbă cu băiatul ani de zile? Acest interes subit faţă de persoana mea m-a frapat, desigur, şi totuşi nu puteam să înţeleg de ce-mi scrisese. Mesajul era personal, era periat, era aranjat, lipsea doar dâra de parfum. Până şi pupicii au încăput la finalul SMS-ului. Nu unul, nu doi, ci milioane! Iar 1 milion de pupici trimişi deodată pot să sufoce pe oricine. Aşa că m-am gândit la două posibilităţi: 1. băiatul mă vroia moartă şi 2. Cupidon o luase razna şi arunca săgeţi înmuiate în otravă.

Răspunsul l-am primit de pe Facebook: Băiatul meu (adică fantoma din trecut) nu mai era într-o relaţie cu fata lui pe care a iubit-o luni sau poate ani întregi. Aşa că s-a gândit să resusciteze iubiri trecute. I-am răspuns că am murit, iar pentru asta Orange m-a taxat cu 0,062 euro (TVA inclus).

Lecţia de igienă

Într-o zi aveam nevoie urgentă să ajung la o toaletă. Numai că eram la Victoriei, la metrou. Şi cum treceam de pe un peron pe altul văd cu coada ochilor ce-mi trebuie: o toaletă publică. „Minunat, fantastic, extraordinar!“, m-am gândit eu. Însă m-am bucurat precipitat. Mirosul covârşitor m-a întâmpinat  încă de la intrare, nu am găsit nici un centimetru pătrat de hârtie igienică, era un frig de mi-a îngheţat totul în mine. Totul. Dar asta contează atât de puţin, veţi spune, din moment ce eram salvată de la pierzanie.

Asta teoretic. Pentru că eu, în naivitatea mea, cred că fiecare dintre noi merită să aibă mai mult decât un fund mulţumit că a scăpat de deşeurile din organism. Fiecare dintre noi merită să aibă un fund curat, eventual aducând a flori de măr sau de levănţică. Ca să nu mai menţionez că hârtia igienică e un bun necesar (vital chiar – de exemplu, când diareea e neiertătoare). Iar pentru mine o toaletă fără hârtie e ca şi inexistentă pentru că 1. nu umblu cu sulul de hârtie igienică după mine şi nici 2. cu pacheţelul de serveţele (motivul e cât se poate de simplu: de regulă mi se “revarsă” toate prin geantă).

Nu sunt ipocrită, iar protestul meu nu e o încercare de a nega utilitatea toaletelor publice, drept pentru care nu îndrăznesc să militez pentru ştergerea lor de pe faţa pământului. Doar că prefer să plătesc 1 leu pentru o bucăţică de hârtie igienică şi încă unul pentru tanti care dă cu mopul şi toarnă nişte clor în closet, decât să intru scârbită într-un loc unde accesul e gratis, şi atât.

Mi-am adus aminte de această experienţă dramatică săptămâna trecută, în timp ce savuram un frappe cu prietenele mele. Una dintre ele, recent întoarsă din SUA, ne-a povestit despre toaletele de acolo. E adevărat, nu era vorba despre cele publice, dar prietena mea făcea referire la câteva ciudăţenii pe care le remarcase, cum ar fi că nivelul apei în closet era dubios de ridicat. Şi că din motive de protejare a cetăţenilor care suferă de anumite boli (cum ar fi epilepsia) distanţa dintre uşă şi pereţii cabinei era notabil de mare, ceea ce făcea ca mersul la toaletă să fie o treabă cam incomodă… cel puţin pentru o româncă .

Au început să răsară cracii

Scria ieri un amic pe Facebook. În mod normal m-ar fi deranjat o asemenea remarcă, numai că ieri i-am înțeles profunzimea. De ce? Păi ieri a fost atât de cald că până și eu mi-am scos cracii la plimbare. Iar mie-mi este străin purtatul fustelor. Carevasăzică, asta demonstrează două lucruri importante:
1. am investit într-o haină atipică pentru garderoba mea
și 2. mi-am înfrânt teama de a îmbrăca și altceva decât jeanși.

Chiar nu contează dacă ai picioare groase, subțiri, prea crăcănate sau prea apropiate. Important e să le arăți, să le scoți din casă. Până și perechile de craci timizi, care urăsc dresurile și pantofii cu toc, pot să aducă bucurie și speranță în ochii unui bărbat. Așa că, Doamnelor, haideți să deschidem sezonul cracilor afișați și să ne bucurăm că bărbații noștri se îmbogățesc spiritual când privirile lor aterizează pe o pereche de craci promovați cum se cuvine.